Cantabile O ora de jazz ales „cu ochii legati“. Pur si simplu, am extras din teancul de discuri ce se tot inalta de-o jumatate de an, ceva ce ar fi trebuit sa ascult mai demult. Dupa „pulberea de stele“ in care am plutit o seara datorita lui Jancsy Korossy si Eugen Ciceu, care te incinta de vrei ori de nu vrei, cad in plasa modernilor cu ecuson. Probabil si inceputul concertului dat de grupul german „Boxer“ pe 26 mai la festivalul „Richard Oschanitzky“ a impins mina intimplarii („Bonk der Monk“). Si il ascult pe adevaratul Monk. „Prestige" l-a inregistrat in septembrie-octombrie 1954 impreuna cu alt leu tinar al vremii: Sonny Rollins. S-au potrivit pentru ca amindoi cintau cum le placea lor, pasindu-le mai putin de publicul care trebuia sa faca ceva efort sa-i inteleaga. Cum testul dintii al celui ce se departeaza de traditie (ca improvizator sau ascultator) ramine tema standard - „The Way You Look Tonight" si „I Want To Be Happy" dau raspunsul. Criticul si supervizorul inregistrarilor, Ira Gitler, a stiut cum sa-l „vinda" pe Monk, desi era vremea fericita a modernismului in jazz. La nici patru ani dupa inaltarea lui „Bird" in Marele Vazduh, Sonny Rollins era marcat de febra frazei melodice-ghirlanda, de tip bop. Nu atit de contorsionata cum iesea din pilnia saxofonului alto minuit cu geniala inconstienta de Charlie Parker, cu pauze mai dese intre grupurile de note insirate mai dramuit, dar cu asprimea pe care n-o poti gasi la „Bird", oricit ai cauta. Numite „long play", discurile de vinil din anii ‘54 - ‘56 ofereau mai mult timp improvizatiei. Avantaj nesemnificativ pentru Thelonius Monk. Lui ii era de ajuns chiar si o jumatate de minut pentru a-si „dezmorti" degetele miinii drepte, iar in „I Want To Be Happy" se multumeste cu exact doua minute pentru a cinta clasic. Si pentru a exploda tema intr-o succesiune de acorduri departate de armonia originara, oferindu-si p