Uneori stăm de vorbă cu noi înşine, ne surprindem cu întrebări, nu găsim decât rareori răspunsuri, chiar dacă nu auzim voci ciudate venite din off, nu înseamnă că suntem neapărat în regulă, doar că dacă am îndrăzni, am afla mai multe despre taina lumii! Frumuseţea există, iubirea există, credinţa există, morala există, doar că n-avem niciodată timp de nimic în ultimii ani! Lumea aleargă nebună către ceva! Ceva-ul care-l priveşte personal!... şi atunci mă duce din nou gândul la Lennon, la Dylan... "... viaţa e tot ce ni se întâmplă zilnic, în timp ce noi suntem ocupaţi cu altceva!".
Nişte trandafiri atât de roşii şi atât de deschişi, atât de aplecaţi către mine şi atât de înrouraţi în dimineaţa acelei dimineţi m-au atins pe picior parcă vrând să-i bag în seamă, parcă vrând să intre în vorbă cu mine! Ce noroc pe mine că i-am văzut la timp, că i-am zărit cu coada ochiului, altfel treceam fără să bag în seamă frumuseţea lor efemeră, dar inefabilă... prea grăbit să simt mirosul, prea prins cu ale vieţii întortocheate cărări... fruntea mea puţin prea încreţită, puţin prea încruntată!
Mi-am propus să stau un pic şi să-i privesc mai atent, să-i ating, să-i ascult, să-i bag în seamă! Astea se fac pe ascuns uneori, depinde pe unde te afli, unde îţi apar în cale... (ca şi cu povestea pe care v-o spuneam mai ieri... apariţia pentru câteva secunde a curcubeului! Să nu te surprindă cineva că bagi în seamă, că observi aşa ceva, că lesne ai putea fi etichetat ca "uşor dus, uşor luat... dus cu pluta, luat cu leuca"... sau invers, că nu s-a stabilit!).
Pe mine nimeni nu m-a învăţat să iubesc florile, şi mai ales cum să le iubesc! Ştiu doar că mă tulbură frumuseţea lor, mă doare scurtimea existenţei lor, mă fac să închid pentru câteva momente ochii şi să mă las purtat, purtat ca visul inocent, ca scâncetul născutului sau ca al spiritului veşnic
