Pe LiterNet.ro găsim o colecţie de cronici despre filmul american The Tree of Life (2011), regizat de Terrence Malick, cîştigător al Palme d’Or în acelaşi an. Opiniile sînt, în general, negative. Dar tocmai pentru că vizează un film atît de ambiţios – şi unul care a provocat vii comentarii nu doar printre criticii de film, dar şi printre filozofi şi teologi – ele au valoarea de indicatori ai unei stări de spirit ce pare dominantă în mediile intelectuale româneşti şi europene. Cred că merită să ne oprim o clipă asupra tipologiei acestor reacţii.

Aparent, e vorba, în mare parte, de legitime judecăţi estetice. Se vorbeşte de o „viziune cu reale şanse de şlagăr“, „lipsă de ingeniozitate“, „creativitate scăzută, imagini din natură luate de la Discovery Channel“, „cosmetice vizuale produse în masă“, „clişeu şi kitsch“, „film lung şi greu“, „film plicticos“. Cum bine ştim, gusturile nu se discută – unora le-a plăcut filmul, altora nu, prestigiul criticii (exclusiv) estetice în cultura română este de neatins, iar discuţia se poate încheia aici, cu regretul victoriei stilului simplist american în spaţiul fin, stilat, al filmului european.

Dar o analiză mai atentă relevă ceva mai mult, un laitmotiv trădînd o atitudine ce se maschează într-o inocentă critică estetică, dar care se bazează, de fapt, pe o clară opţiune etică şi metafizică. Gabriela Filippi, de pildă, observă că Malick a dezvoltat nişte „mecanisme de intimidare“ a spectatorului, pentru a-i sugera viziunea sa „simpatică“ despre lume, ideea că viaţa este „plăcută şi grandioasă“. Dacă viaţa ar fi fost neplăcută, ar fi observat aceste mecanisme de intimidare? – aş întreba, dar voi reveni mai jos. Andrei Gorzo, cu obişnuita atitudine a criticului care le-a văzut pe toate, plictisit de aceleaşi procedee cinematografice, expune în cîteva rînduri lipsa de talent şi clişeele în care se zbate Malick: natura