S-au zis multe lucruri despre haiku: cea mai scurtă formă de poezie a lumii, cea mai expresivă formă de poezie a lumii, poezia tradiţională a Japoniei. Unii s-au uitat puţin cruciş şi au spus că trei versuri amărâte nu înseamnă o poezie, alţii au susţinut că e o creaţie de geniu. Eu am citit câte ceva despre subiect, ba chiar m-am şi delectat cu câteva poezii - în original - şi îi cred pe cei care spun că haiku-ul este cu adevărat o esenţă tare într-o sticluţă mică.

Istoria haiku-ului e veche... şi nouă. Mai bine zis, e complicată. Dacă e să ne luăm după perioada când apare poezia de 17 silabe pentru prima oară, aşa, singură şi de sine stătătoare, atunci vorbim de secolul al XVII-lea şi de Matsuo Basho. Basho este unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi de haiku din toate timpurile. Pensula lui a desenat pe hârtie zeci de poezii care au rămas până astăzi în bagajul cultural al Japoniei şi pe care orice japonez le ştie ca pe Sutra Lotusului (nu pot să zic Tatăl Nostru, pentru că doar un număr foarte mic de japonezi sunt creştini, restul fiind, în marea majoritate a timpului, budişti. Şi religia, la japonezi, e complicată. Dar despre asta, altădată...). Atâta doar că ilustrul Basho nu ştia că scrie "haiku". El credea că scrie "haikai". V-am ameţit, nu-i aşa? Atunci hai să mergem puţin mai departe în timp, în istoria literară a Japoniei.

Japonezii au început să scrie poezie în perioada în care, la noi, daco-romanii încă se hotărau cum să devină români. După secole de exerciţiu, prima mare antologie de poezie japoneză apărea în veacul al VIII-lea şi cuprindea aproximativ 4.500 de poezii, dintre care majoritatea erau "tanka", poezie compusă din 5 versuri şi 32 de silabe, cu structura 5-7-5-7-7. În secolul al XIV-lea însă, poeţii au început să se înmulţească şi să se adune în diverse locuri pentru a compune poezie împreună (un fel de Cenaclul Flacăr