Deunăzi, într-un dialog cu unul dintre cunoscuţii noştri istorici, mi s-a replicat că, în comparaţie cu timpurile trecute, România nu mai e condusă de "bărbaţi de stat", capabili de gesturi de "bărbăţie politică", ci de oameni, omuleţi şi omuşori politici. Nu fac politică, aşa că nu am explorat tema în adâncime. Zilele trecute, însă, mi-am adus aminte de vorbele astea când am citit ziarele din mijlocul lui decembrie 1911 şi am văzut că ele se deschid, invariabil, cu ştirea retragerii din Parlament a opoziţiei. Parcă îmi trecuseră mie pe la urechi ceva informaţii asemănătoare – măcar la nivel de declaraţii de intenţie – ale opoziţiei de azi... Dar, cum spuneam, nu comentez. Doar spicuiesc din presa timpului de-acum un secol subiecte care să ne dea de gândit celor care trăim azi.
Care era contextul?
Având o majoritate parlamentară asigurată de şeful de campanie al partidului, Al. Marghiloman (supranumit şi "maestrul farselor electorale"), Partidul Conservator se afla în fruntea ţării. Cel de-al doilea "guvern P.P. Carp" – preşedintele partidului fusese desemnat de regele Carol I să formeze consiliul de miniştri – intrase "în pâine" în decembrie 1910. Pe tot parcursul anului 1911, iniţiaseră o serie de legi menite să modernizeze România, unele dintre ele contestate de opoziţie, dar nu într-atât încât să conducă la gestul definitiv al retragerii din parlament. Contextul este mult mai complicat. Prezenţa a trei partide puternice îl nemulţumea pe regele Carol I, care era, se ştie, adeptul principiului alternativei la guvernare şi al unui parlament în care să intre numai două partide. Acesta ceruse în nenumărate rânduri ca între liderul conservator – P.P. Carp – şi cel conservator-democrat – Take Ionescu – să aibă loc o reconciliere. Maiorescu, Marghiloman, N. Filipescu şi alţi fruntaşi politici ai epocii sunt, pe rând, consultaţi de rege şi rugaţi
