Trebuie să recunosc de la bun început că spectacolele care pleacă de la nu ştiu ce operă poetică nu prea mă încîntă sau, mai bine spus - după o vorbă publicată cîndva în Dilema şi care a făcut apoi carieră -, "mă lasă rece". Pe de o parte, sînt spectacolele de recitări, unde actorii români scandează orice cum recită Eminescu sau "Nichita": sforăitor, patetic, cu gesturi largi, cu treceri rapide de la şoaptă la răcnet (şi viceversa) şi cu multe puncte de suspensie pline de subînţeles. Adică aşa cum au învăţat la glorioasa şcoală românească de actorie şi cum, de altfel, joacă şi în celelalte spectacole. Cînd e vorba, însă, de "piese" care au la bază opera unui poet (sau a unui gînditor - vezi cazul lui Ţuţea), lucrurile stau încă şi mai catastrofal, pentru că, la abilităţile actorilor de a da ochii peste cap, se adaugă cele ale inspiraţilor care produc făcăturile numite "adaptări pentru scenă". Aşa stînd lucrurile, m-am dus cu foarte mare neîncredere la recenta premieră a Theatrum Mundi, jucată pe scena Teatrului Foarte Mic, "Te aştept în orice tramvai douăş'şase" - un spectacol după poemele lui Cristian Popescu, în regia şi interpretarea Silviei Codreanu. De fapt, ca să fiu sincer, m-am dus pentru Cristian Popescu, cel care mi-a fost, pînă la prematura lui dispariţie, prieten. (Desigur, mulţi n-au auzit de Cristian Popescu, dar asta nu din vina lui; el a fost doar unul dintre cei mai importanţi poeţi ai literaturii noastre - şi asta nu o zic din prietenie -, a făcut, deci, tot ce se putea face.) Ei bine, cu atît mai mare a fost surpriza mea cînd mi-am dat seama, încă din primele minute, că asist la un spectacol de excepţie. Montarea Silviei Codreanu a fost plină de inventivitate, încă de la primul moment, cînd spectatorilor li s-a înmînat, în loc de bilet,

o invitaţie care semăna cu un tichet RATB şi care era compostat de către o controloare la intrarea î