Legatul marxismului se confundă, în cazul Europei Centrale şi de Est, ca şi al spaţiului sovietic, cu un interval cronologic definit prin practica socialismului real: dincolo de delimitări şi de disocieri, regimurile totalitare edificate în anii de după 1945, în prelungirea celui sovietic, au invocat, ca temei legitimator, dogma marxistă. În varianta sa hibridizată, marxism-leninismul, viziunea imaginată de Marx este cea de la care se revendică un întreg şir de tirani. Nicolae Ceauşescu nu face excepţie de la regulă: brutalitatea sa gregară nu anulează fidelitatea faţă de un cod intelectual şi de conduită care este unul esenţialmente de sorginte marxistă.

Oricît de abrupte şi de „reacţionare“, micile observaţii de mai sus nu fac decît să traducă un truism pe care nu îl putem evita în orice discuţie legată de marxism şi de avatarurile sale. Notaţiile unui Leszek Kolakowki merită evocate, în orice ocazie. Vocaţia prometeică a marxismului este înscrisă în codul său genetic, de vreme ce marxismul se propune, încă de la inventarea sa intelectuală, ca un instrument de cunoaştere şi de acţiune. Odată cu Marx, gestul filozofic este pus în serviciul unei clase sociale, clasă ce este învestită cu misiunea de a emancipa întreaga umanitate. Desprins din trunchiul iluminismului, aspirînd, ca orice vulgată melioristă, la hibridizarea umană în vederea atingerii perfecţiunii, marxismul oferă acea cărămidă universalistă şi profetică pe care se va ridica întregul edificiu totalitar. Însăşi experienţa revizioniştilor antitotalitari din Europa Centrală probează că despărţirea de marxism este una dintre căile ce deschid accesul către autonomia intelectuală şi suveranitatea politică. Căci marxismul, ca orice filozofie reductibilă la osatura unei religii politice, nu poate fi separat de experienţa tiraniei exercitate în numele premiselor sale intelectuale.

Anii