“Domnule, vă sun de la nivel de secretar de stat… Petru Lificiu mă numesc. Eu nu mă joc. Am primit scrisoarea. Proiectul e bun şi se înscrie în politica UE. Vreau să deveniţi omul nostru, acolo, în nord. Eu plec în străinătate acum. Mă căutaţi peste trei săptămâni.” Glasul de la capătul firului fusese ferm, convingător, drept care, nu fără emoţie, mi-am spus: în sfârşit cineva “sus” înţelege şi vrea. Ce făcusem de fapt? Trimisesem la Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului propunerea de ecologizare prin voluntariat a cursului superior al Bistriţei Aurii, un râu superb, dar amarnic asuprit de satele riverane, care, inundate de “deşeurile progresului”, l-au transformat într-o pubelă curgătoare.
În scurt timp ale politicii, valuri aveau să-l propulseze pe secretarul de stat de la capătul firului chiar în fotoliul de ministru plin. Iată, mi-am spus, orizontul e promiţător, dovadă că, nu peste multă vreme, noul ministru al Mediului vorbea la un post tv despre voluntariatul de mediu, ca unul care “aşteaptă provincia”. După înţelegere, am telefonat o dată, de două ori, de… unsprezece ori. De fiecare dată ministrul era ocupat. Se impunea un drum la Bucureşti, doar nu era să vină “muntele la Mahomed”. Tren de noapte, Gara de Nord, hotel, alte telefoane. Ministrul e tot ocupat: o delegaţie olandeză, şedinţă de guvern, alte primiri, dar şeful de cabinet e amabil: “Vă ştiu din celelalte legis-laturi, dom’ doctor, că tot aşa veneaţi...”. Mă va primi el, să-mi afle păsul şi mă va introduce “printre picături” la ministru.
Iată-mă la pomul lăudat. Stau în fotoliu, telefoanele sună fără întrerupere, eu însă am timp, sunt răbdător, asemenea ţăranului Niculae Tabără din Proştii lui Rebreanu, care, ajuns la gară prea devreme, se liniştise dintr-o dată, dobândind parcă nemurirea, spunându-şi (despre tren): “De-acu poa’ să vină oricând”. Şeful de cabinet vorbeşte mereu şi