Dramaturgul Friedrich Dürrenmatt cunoaşte o revenire spectaculoasă pe scenele europene. Probabil datorită actualităţii ideilor sale despre ravagiile produse de sărăcie şi goana după bani din lumea contemporană, ca şi a problemelor morale subiacente acestor tematici sau a altora la fel de importante din piesele sale. Dar mai e şi un aspect deloc neglijabil, şi anume faima de piese bine scrise care, din anii ‘60, când s-a lansat, a acompaniat succesul autorului elveţian. Fizicienii, Romulus cel Mare, Vizita bătrânei doamne, Judecătorul şi călăul, Play Strindberg, Frank al V-lea, Regele Ioan, Pana de automobil sunt titluri cu care s-au fălit şi teatrele din România, într-un sincronism de invidiat cu scrierea lor şi data lansării pe piaţa europeană. Iar unanimitatea aprecierilor venea de la oameni de teatru importanţi care le-au dat viaţă pe scenele noastre, precum: Liviu Ciulei, David Esrig, Moni Ghelerter, Horea Popescu, Radu Beligan. Dürrenmatt, un fel de Hitchcock al scenei, n-a făcut din această glorie un motiv de scandal, chiar dacă se vorbeşte azi despre autorul incomod care-ar fi fost. „Scriu pentru bani“, declara dramaturgul în 1980, într-un interviu tradus în caietul program bine alcătuit al spectacolului de la Naţional, şi îşi făcea reclamă cu formula „am mai puţine cadavre decât Shakespeare“. Minimaliza astfel voit importanţa tragicomediilor sale, în care absurdul asimilat unei realităţi adesea fără sens dădea glas protestului lucid şi responsabil al intelectualilor şi artiştilor angajaţi socio-moral în faţa abuzurilor şi lipsei de valori din societatea postindustrială. De altfel, lui Dürrenmatt îi datorează teatrul inventarea acestui gen de graniţă – tragicomedia –, a farsei tragice, atât de productiv până-n zilele noastre. Asemănarea cu Hitchcock, pe de altă parte, dar şi cu americanul Truman Capote îl asociază stilului poliţist bun să ascundă în pove