În ţara asta, vorbele n-au greutate. Orice ar spune cineva despre un altul, oricît de grotesc, de jignitor, de acuzator – nimic nu are consecinţe. Scuipatul pe obraz e mîngîiere duioasă. Insul împroşcat se şterge delicat cu batista brodată pe care-o pune la loc, în buzunar. Mai trebuie şi-al’dată. N-a trecut mult de cînd Cotidianul declanşase o campanie nimicitoare la adresa domnului Sorin Oprescu, candidat independent, pe atunci, la Primăria Capitalei. Ziarul susţinea că produsese dovada că dosarul pe baza căruia acesta devenise profesor universitar fusese trucat. Mai precis, ziariştii observaseră că unele lucrări listate în CV nu se regăseau în revistele respective şi, mai mult, că una dintre lucrări era, pur şi simplu, plastografiată: antetul unei reviste ar fi fost fotocopiat peste un articol care nu avea nici o legătură cu revista. Fals în acte publice, fără nici o îndoială. Doctorul Oprescu a oferit cîteva sudalme, a bălmăjit ceva despre cum n-are el timp să se ocupe de prostii şi cum dosarul i-l asamblaseră nişte colegi mai tineri, dar n-a găsit nici o justificare credibilă. Şi totul s-a oprit aici. Acum, din două una: ori ziariştii aveau dreptate şi domnul doctor îşi trucase dosarul, ori nu aveau dreptate şi trucaseră ei dovezile sau se lăsaseră intoxicaţi. Dacă ziariştii greşiseră, cu voie sau fără de voie, domnul profesor Oprescu era în drept să le ceară daune morale care să bage ziarul în faliment, era în dreptsă-i bage şi după gratii dacă, cumva, ei măsluiseră dovezile. Dacă, pe de altă parte, domnul doctor trişase, atunci nici dom’ Mitică nu-i mai repera onoarea şi Ministerul Educaţiei ar fi trebuit să se autosesizeze şi să-i retragă mastica şi titlul. Nu s-a întîmplat nimic. Şi nimeni nu se miră. Ziariştii sînt, har Domnului, bine mersi, ziarul prosperă, la fel şi domnul doctor (eu tot nu ştiu dacă e corect să-i spun „profesor“, aşa că mai evit),