Istoria moderna este neechivoca: economia de piata este o economie a abundentei. Singurele crize pe care le cunoaste sunt cele in care oferta o ia prea mult inaintea cererii - iar teoria economica, in intregul sau, discuta cum se pot evita aceste crize sau macar cum pot fi reduse efectele lor. Iata insa ca tara noastra pare sa devina exceptia de la regula. La aproape doua decenii de la prabusirea economiei de comanda si la cativa ani buni de cand UE ne-a gratulat cu aprecierea ca am avea o economie de piata functionala, oferta agregata gafaie alergand in urma cererii, pe care nu izbuteste nicicum sa o ajunga. O fi bine, o fi rau?
Surprinzator de multe lucruri par sa arate ca este mai degraba bine. Astfel, cererea solvabila stimuleaza cresterea economica si permite reducerea decalajelor fata de media europeana; sunt atrase mai multe investitii, care adulmeca profitul ce poate fi obtinut, dar care totodata sunt exact motorul care grabeste cresterea ofertei agregate interne; perioada deja indelungata de crestere sustinuta a PIB alimenteaza anticiparile optimiste cu privire la continuarea, daca nu chiar accelerarea tendintelor pozitive, iar creditul si salariile furnizeaza resursele pentru mentinerea ritmului ametitor de crestere a cererii agregate.
Oare nu cumva chiar acest mecanism raspunde obiectivelor pe termen lung privind dezvoltarea? Raspunsul este negativ. Intai, pentru ca surplusul masiv de cerere, in multiple domenii, face ca alocarea resurselor sa ramana oarecum intamplatoare, intrucat profiturile sunt mari oricum, datorita cererii ridicate. Ca urmare, investitorii mai indrazneti si mai iuti de picior isi asigura pozitia dominanta, in dauna celor cu adevarat eficienti, care fructifica optim factorii de productie.
Apoi, pentru ca accelerarea inflatiei este o amenintare - insidioasa, dar nu mai putin reala - pentru durabilitatea cresterii e
