Calibrarea ratei dobanzii de politica monetara la niveluri optime preocupa in cel mai inalt grad Banca Nationala in momentele fierbinti de la cumpana anilor 2003-2004. Mai ales ca o celebra dilema (cu numele de cod "Tosovsk") devenise actuala si la noi. Intrebarea era: dobanzile incotro? Daca nu erau relativ scazute, intrari excesive de capital strain amenintau piata interna. Daca nu erau relativ ridicate, inflatia nu ezita sa-si arate iarasi coltii. Dintr-o astfel de capcana era greu de iesit.
BNR luase taurul de coarne si, in 2002, dupa 11 reduceri succesive, a adus dobanda de politica monetara (sau de referinta, cum ii spuneam atunci) de la 35 la suta la 20,40 la suta. Reducere ce a continuat, in prima parte a anului 2003, pana la 18,25 la suta. Apoi roata s-a intors. Din august si pana in decembrie 2003, treptat, dobanzile au urcat de la 18,25 la suta pana la 21,25 la suta. O schimbare de ritm ce avea in vedere pregatirea pentru trecerea la inflatia cu o singura cifra.
De ce a indicat BNR, in politica de dobanzi, in a doua parte a anului 2003, la loc comanda? Fiindca a simtit nevoia sa aplice regula de aur a politicii monetare: prudenta. Din '90 incepand, an de an, invatase ca reglarea optima a masei monetare nu e un lucru tocmai usor in conditiile unei inflatii relativ mari. Preturile cataratoare depreciasera banii. Asumarea riscului de a urca inapoi dobanzile nu putea fi evitata. Era o sansa de a opri inflatia. Si de a opri, prin stimularea economisirii, "fuga de lei".
Criticii sistemului bancar au tunat si au fulgerat impotriva urcarii dobanzilor. Ei voiau bani multi si ieftini. Daca li s-ar fi raspuns afirmativ, preturile ar fi continuat sa urce spre cer. Dar politica monetara prudenta
s-a dovedit a fi optima. Pe piata monetara, dobanzile mari si-au etalat capacitatea de a atrage bani in banci, de a stimula procesul de economisire.
