Se vorbeşte şi se scrie destul de puţin, azi, despre Mircea Nedelciu, component de frunte al generaţiei '80, dacă nu chiar liderul ei apreciat şi respectat. Nu este, din păcate, primul exemplu care ilustrează lipsa noastră de memorie critică, şi nici ultimul. Autori din toate generaţiile (de la Ştefan Aug. Doinaş la Marin Sorescu, de la Ştefan Bănulescu la Cristian Popescu), frecvent elogiaţi pe timpul vieţii, devin după moartea fizică semnături tot mai şterse, ca şi cum vitalitatea scrisului, a operei, ar fi în directă legătură cu cea biologică. Critica s-ar cuveni să fie indiferentă la persoană, pentru a sublinia personalitatea ce stă în spatele unei creaţii. Iar micile jocuri de asociere profitabilă între comentator şi scriitor, cu distribuirea onorurilor în câmpul literar, ar trebui rărite; pe termen lung, ele ajung să pară ridicole. Căci, din două una. Dacă Mircea Nedelciu este un autor extrem de important, de ce proza lui e atât de puţin discutată în prezent? Iar dacă nu este un scriitor realmente reprezentativ, cum ne explicăm vechile referinţe critice, numeroase şi aproape întotdeauna pozitive?
O explicaţie există, chiar dacă ea nu va părea prea măgulitoare. Reeditarea romanului Zmeura de câmpie îmi confirmă ceea ce aflasem demult: că autorul acesta atât de inteligent, cu lecturi întinse şi aprofundate, cu o mobilitate intelectuală deosebită şi o vie curiozitate în a desface mecanismele literaturii, nu se numără printre romancierii de calibru. Punctul lui forte îl reprezintă teoria. E un teoretician al prozei "noi", care adaptează strategiile autenticităţii camilpetresciene la condiţiile socio-istorice ale deceniului nouă. Reforma epică din care se naşte primul său roman, precum şi tehnicile enumerate de entuziasta Sanda Cordoş în prefaţă (perspectiva multiplă, citatul şi colajul, fragmentarea, focalizarea şi "montajul" cinematografic) sunt de găsit
