Recitind paginile lui Nicolae Manolescu, din anii ^60-^80, reeditate, într-o nouă formulă de organizare, de către Mircea Mihăies, sub titlul Metamorfozele poeziei. Metamorfozele romanului, ne izbeste din capul locului scepticismul criticului fată de diacronie. Istoria literară, în sensul său traditional, nu-l atrage. Nu-i acordă suficient credit, afirmînd ab initio, că "prezenta istorică a poeziei m-a interesat cu mult mai putin decît istoria ei interioară". Conceptul de "istorie interioară" e, fireste, mult mai liber, trimitîndu-ne nu doar la "destinul (său) esential", ci si la putinta stabilirii unor relatii supraistorice, de substantă, a unei retele de ecouri în timp, ce rezonează în "pădurea de simboluri", a cărei luxuriantă, de domeniul fictiunii, se sustrage strictei cronologii. Deci la planul sincronic, conditionat prin imanenta creatiei, prin ceea ce am putea aproxima drept "absolutul" ei. Paradoxal, un atare unghi de vedere împrospătează istoria însăsi, gratie intuitiei unor structuri noi în materia sa translucidă, care tin de o succesiune laxă, materie în acelasi timp reală si fantastă, adică pliată pe însusi specificul creatiei în capricioasa-i evolutie. Evident, nu totdeauna indiscutabile, observatiile lui N. Manolescu posedă acea fină inervatie a intelectului, care, aducînd idei sau nuante noi, problematizează, în chip fecund, chestiunile abordate. Desi nu e lipsită de metafore, scriitura criticului se impune mai cu seamă printr-o vibratie a ideii, ca o coardă întinsă de vioară, din care arcusul stilistic face să izvorască muzica. Ce e, de pildă, simbolismul? Un început sau un sfîrsit de ciclu? Si una si alta: "Simbolismul e nu doar un început, ci si un sfîrsit. Refuzînd retorica, didacticul, anecdoticul, poetul simbolist încearcă să întemeieze poezia nu pe ce exprimă, nici pe functia ei, ci pe ea însăsi, ca mic univers într-un raport