„Îmi daţi doi ani la Paris?! Daţi-mi toată viaţa şi atunci voi reflecta dacă face ori nu ce-mi propuneţi...”
Ana Chiriţoiu: Aţi debutat în 1965, dar aţi devenit cunoscut o dată cu Galeria cu viţă sălbatică, publicată cînd aveaţi 53 de ani. Dar făceaţi deja parte din viaţa literară. Simţeaţi că faceţi parte dintr-o generaţie anume?
Constantin Ţoiu: Nu, deloc, eu mă simţeam izolat, singur. Am fost izolat tot timpul. Aşa era firea mea. De aceea n-am putut fi comunist şi m-am dat singur afară din partid. E important de specificat.
Aţi lucrat multă vreme la ESPLA, stilizînd traduceri. Am senzaţia că unii scriitori, mai ales cei formaţi înainte de război, au ales varianta de-a lucra cu traduceri – de-a traduce sau de-a stiliza – şi ca o formă de a evita literatura zilei. Mă gîndesc, de exemplu, la Gellu Naum. Era şi cazul dv.?
Nu, la mine a fost mai mult întîmplarea. Deşi eram contra literaturii proletare şi n-am scris decît foarte rar aşa ceva. De-aia m-am şi desprins de comunism. Eu fiind de fapt un comunist adevărat în sinea mea. Comunismul meu era „imaginar”. Eu eram pentru literatura mare, nu pentru proletcultism, pentru A. Toma. Aveam oroare de aşa ceva.
Dar aţi lucrat cu oameni de felul acesta o vreme.
Am lucrat. Ne cunoşteam, dar prieten n-am fost niciodată cu oameni din ăştia. Prieteni am avut foarte puţini. Acum nu mai sînt, au murit.
Mi-aţi spus că Negoiţescu a fost unul dintre aceşti puţini prieteni. Cum v-aţi împrietenit?
A fost ceva nostim. Mi l-a trimis Doinaş. A zis: „Vezi că vine un băiat din Ardeal să facă o recenzie”. Eu eram la ESPLA. „Să fii atent, că e puţin cam timid”, zice Doinaş. A venit şi a început să vorbească bîlbîit. Şi se bîlbîia din ce în ce mai tare. Şi din cauza asta nu înţelegeam ce spune. I-am telefonat lui Doinaş şi i-am spus: „Ce mi l-ai trim
