O fostă studentă care lucrează în prezent la un doc torat despre patrimoniu şi teritoriu la Cluj mi-a povestit, printre altele, despre cele două ghiduri ale oraşului, unul în viziune românească, celălalt în versiune maghiară: un turist care ar consulta doar această bibliografie şi-ar da seama doar cu greu că este vorba despre unul şi acelaşi oraş. Lucrurile capătă profunzime istorică dacă urmăreşti stratigrafia colecţiilor Muzeului Transilvaniei, selecţia şi punerea lor în scenă sub vremi diverse: bucureşteanca Elisabeta, fosta Kogălniceanu este, comparativ, un caz simplu şi fericit! Poveste veche, desigur, şi complexă, aş spune, pe care doar Funar, acest postmodern fără voie, a reuşit să o reducă la un ridicol perfect, deconstruind-o pînă la expresia sa iraţională. Căci altminteri există raţiuni perene, chiar dacă discutabile, în aceste poveşti patrimoniale. Patrimoniul este totdeauna şi pretutindeni o declaraţie de identitate. Iar identitatea este, la rîndul ei, o problemă de apartenenţă şi excludere. Totul e cine pe cine exclude şi cum. Românii şi maghiarii se exclud astfel reciproc din patrimoniul Transilvaniei, punîndu-i cu uşurinţă între paranteze, şi unii şi alţii, pe saşi, care nu au fost niciodată putere supremă în zonă, dar fără de care Transilvania nu ar fi existat aşa cum este acum. Aceştia din urmă, minoritari cronici, şi-au decupat o parte de patrimoniu, al lor şi doar al lor, pe care îl apară de pericolul draculizării, de pildă. Problema este că patrimoniul este doar vîrful icebergului, registrul declamatoriu al identităţii - care dă tonul, ce-i drept, în măsura în care este o declaraţie de putere. Dă tonul, dar nu face neapărat muzică: există mult mai mult în ceea ce numim, de regulă, identitate. Există astfel, mai întîi de toate, ceea ce putem numi identitate practică , adică ansamblul experienţei transmise prin educaţie şi simpla convieţuire