"O biserica fara icoane e ca o casa fara lumina", spunea unul dintre aparatorii cei mai inversunati ai picturii bizantine de cult, Sf. Ion Damaschin. Si ni se pare de necrezut ca Bizantul a fost, la inceputul secolului al VIII-lea si inca o suta de ani mai tarziu, teatrul unor lupte iconoclaste ale caror motivatii ne straduim sa le gasim in cele ce urmeaza.
Iconoclasm. Iata un cuvant la care deschidem dictionarul, mai ales atunci cand, in calatoriile noastre, descoperim biserici de o simplitate decorativa interioara dezarmanta. Ce s-a intamplat? Cum si cand au disparut acele frumoase plasmuiri picturale de personaje biblice intrate deopotriva in cartile de religie si in cele de istoria artei?
Mult inainte de aparitia protestantismului care a izgonit orice reprezentare imagistica a sfintilor in biserica, bazandu-se pe porunca biblica: "Sa nu-ti faci chip cioplit!", in secolul al VIII-lea, imparatii bizantini incearca sa interzica cultul icoanelor. Se duce o serie de campanii de distrugere a imaginilor care il reprezinta pe Iisus ori pe sfintii asezati in mozaicuri, pe zidurile interioare ale catedralelor, ori in paginile cartilor de cult. Una dintre cauzele politice ale acestei atitudini era fluctuatia la carma imperiului si invaziile arabe. In plan religios, masurile de restrangere a cultului icoanelor reprezinta o prelungire a unor erezii preluate, in cursul secolelor precedente, cu privire la natura lui Iisus. Este, Fiul, inferior Tatalui? Iata una dintre marile dileme aflate in dezbaterea teologilor din Bizant. Arianismului acestuia i se opunea nestorismul, care afirma ca Iisus are o natura dubla si ca Maria este numai mama omului Iisus. Asa sa fie? Dar vine si monofizismul, care spune ca Iisus are o singura natura, cea divina. Greu de aflat adevarul, asa incat Conciliul de la Hiera, rezuma, in 754, dilema herminiilor in felul urmator: ori pi
