Care este „locul” propriu al fiecăruia? Unde ne simţim cu totul nestingheriţi sau „în largul nostru”? Când ne considerăm „acasă”?
Mi se întâmplă deseori să fiu plecat. Zilele trecute, bunăoară, am fost la Chişinău, în „străinătatea” noastră cea mai apropiată, invitat fiind la o reuniune a filosofilor din Universitatea moldovenească. Imediat după vamă, gropile din asfalt şi zdruncinul de neevitat al maşinii m-au făcut să asociez drumurile străbătute cu cele de acasă. Gazdele noastre s-au întrecut în amabilităţi, invitându-ne în mai multe rânduri să ne simţim „ca acasă”. Aşa am şi făcut, acceptând pariul colocvial şi prietenos al discuţiilor încropite pe tema „dialogului cultural între generaţii şi integrarea europeană”. La final, ne-am supus unui relaxat exerciţiu de socializare culinară, petrecut la o cochetă trattoria din vecinătate, unde am fost serviţi cu delicatese italiene, despre care meniul restaurantului preciza că sunt gătite „ca la mama acasă”. Recurenţa aceleiaşi vocabule în contexte diferite m-a pus pe gânduri. Ce înseamnă oare „a fi sau a nu fi… acasă”? Nu cumva suntem aici la voia interpretării?
Văzută de departe, chestiunea pare de natură imobiliară. „A fi acasă” ar presupune situarea în mijlocul familiei sau în perimetrul propriei locuinţe. Privită din alt unghi, problema lui „acasă” vizează mai curând confortul sau disconfortul locuirii. Ea răspunde la întrebări de felul: Care este „locul” propriu al fiecăruia? Unde ne simţim cu totul nestingheriţi sau „în largul nostru”? Când ne considerăm „acasă”? Într-o accepţiune provizorie, „acasă” ar fi locul familiarităţii şi intimităţii maxime, abstracţia locativă a binelui absolut - ideal sau utopic.
Locuirea plăcută, comodă, fără griji, intră de multe ori în contrast cu cea stresantă şi obositoare. În acest din urmă caz, ivocăm o „criză a locuirii”. Inadecvată este locuirea atunci când