Semestrul preşedinţiei britanice a Uniunii Europene se va încheia în curînd. Conform sistemului de conducere "prin rotaţie" (cîte şase luni fiecare stat membru), Marea Britanie va mai ajunge să asigure preşedinţia UE în 2018 (punînd la socoteală actualele 25 de ţări). Cum între timp vor adera România şi Bulgaria, urmaşilor lui Tony Blair le va veni rîndul în 2019. Dacă între timp vor adera Croaţia, Turcia, Ucraina, Serbia-Muntenegru (sau Serbia şi Muntenegru), Macedonia, Albania, Bosnia-Herţegovina - următoarea preşedinţie britanică va fi prin 2023-2024. Iar dacă, în acest răstimp, se vor răzgîndi Elveţia şi Norvegia, care pînă acum au respins prin referendumuri ideea aderării la UE, în 2025 la Londra se va pune un banner mare, albastru cu steluţe galbene, în faţa Catedralei Westminster: "Twenty years after: UK rules again". Micul meu scenariu poate părea cusut cu aţă albă, dar n-am vrut decît să atrag atenţia asupra situaţiunii cam ridicole: sistemul preşedinţiei prin rotaţie, care era un semn de supremă democraţie într-o Uniune restrînsă, este astăzi un fel de joc de societate şi semnifică neputinţa Europei de a se reforma. Acum doar zece ani, mă aflam în Italia cînd celor 12 state membre li s-au alăturat Austria, Finlanda şi Suedia. Îmi amintesc că unii comentatori n-au ezitat să vorbească despre "şocul aderării", deşi era vorba despre numai trei ţări, toate cu o democraţie evoluată şi perfect compatibile economic cu vechile state comunitare. În 2004 au aderat zece ţări, dintre care opt proveneau din fostul lagăr socialist, cu tot ce decurge de aici: economii mai puţin performante, nivel de trai mai scăzut, mici întîrzieri în reformele politice. Între satisfacţia de a fi văzut Uniunea trecînd peste Cortina de Fier şi teama de "instalatorul polonez", între bucuria că în fostele state comuniste a triumfat democraţia şi necesitatea de a reconfigura bugetul comunitar,