Maestrul Demostene, cum i se spunea, se arata impunator, avea o tinuta falnica, desi virsta il incovoiase nitel, si te asteptai sa peroreze cu aplombul oratorului antic, al carui prenume-l purta. Dar nu! Glasul lui se risipea prin sala confesiv, impunind o liniste deplina, spre a fi auzit, ca si atunci cind vorbea Duduia Otilia. Despre Demostene Botez (n. 1893, in Hulub-Botosani, m. 1973, in Bucuresti) se poate spune ca isi purta satul in spate, precum Gheorghe Sincai hronicul. Eram student in ultimul an de facultate cind l-am cunoscut. Din scris, il stiam de citiva ani buni, ii intilnisem numele prin reviste. Dar chiar in primii ani de scolaritate, cind asociam primele cuvinte in rima, aflasem ca din Hulub - satul bunicilor mei dupa mama - s-a „ridicat" un scriitor, ale carui versuri aveam sa le aflu in cartea de romana. Un poet, nascut atit de aproape! - faptul acesta ma infrigura si ma exalta totodata. La virsta aceea, poetii mi se pareau coboritori din stele, nu-mi venea a crede ca s-au nascut undeva, pe pamint, ca noi toti. Ipotestii - care se afla la vreo 30 de kilometri de satul meu -, Humulestii sau Versenii mi se pareau niste fictiuni, chiar daca le identificam pe harta. Dar Hulubul era o realitate, era satul bunicilor, acolo mergeam la hram, de Sf. Dumitru, de acolo veneau bunicii, unchii si verii mei, tot la hram, de Sf. Nicolae sau cu alta ocazie. Si tot de acolo veneau colegii mei de „ciclul II"(cum se numeau, la un moment dat, clasele V-VII), Ana Anitei, Vasile Strungaru si inca vreo 7-8. Veneau pe jos, prin zloata, prin noroaie, prin geruri sau viscole cumplite, niste copii de 11-14 ani, care isi infringeau spaima si oboseala drumului, spre a invata carte... Intotdeauna ei, dimpreuna cu cei din Dingeni sau din Strahotin, ajungeau primii la scoala, indiferent de vreme, pe cind noi, „sedentarii", ne mai permiteam sa si intirziem. Desi in sinea noastra ii