În faţa unui om de seamă, orice jurnalist tânăr se simte dator să afle care ar fi cele zece cărţi pe care acesta le-ar lua pe o insulă pustie. Oamenii de seamă eşuează însă o dată la o mie de ani pe o insulă pustie. Pustiul se instalează în jurul minţilor mari devreme şi pentru toată viaţa. Cine zice că prima carte pe care ar lua-o cu el, într-o izolare în absolut, este Biblia, mărturiseşte, de fapt, că n-a deschis-o niciodată, dar că declaraţia dă bine la popor.
Există în conştiinţa lumii câteva cărţi, cum ar fi Biblia ori teatrul lui Shakespeare şi Don Quijote de Cervantes care trezesc în naivi un simţământ de evlavie şi mult respect pentru cine le pomeneşte. Citarea, nu citirea lor, produce prestigiu. Când un nerod de fotbalist s-a dat mare zicând că el îl citeşte pe Dostoevski, presa a reacţionat de parcă mărginitul şi-ar fi dat doctoratul la Harvard. Sau şi mai mult, de parcă Dostoevski ar fi trebuit să se simtă onorat fiindcă e pomenit de un fotbalist.
O întrebare, pe care am aflat-o într-o reclamă de transport în comun, mi-a dat dintr-o dată sensul a ce ar trebui să fie seria de întrebări de adresat unor personalităţi. Întrebare era: Care e ultima carte pe care n-ai citit-o? I-aş face întrebării câteva corecţii, astfel ca ea să nu mai fie un simplu sclipici comercial, ci baza unui test obligând la adevăr. Cum ar fi: Ce cărţi n-aţi lua cu dumneavoastră pe o insulă pustie? Sau: Care ar fi cele zece cărţi pe care le-aţi citit fără nici un folos? Ce cărţi n-aţi mai reciti niciodată? Care sunt cărţile care trebuie recitite la fiecare zece ani? Ce cărţi v-au chinuit copilăria şi adolescenţa prin obtuzitatea şi lipsa lor de conţinut? Există cel puţin un manual şcolar pe care îl ţineţi minte cu multă recunoştinţă toată viaţa?
Sociologii, care întocmesc întrebările în sondajele de opinii, pot f
