Mircea Mihăieş: „Mă deranjează de fiecare dată când aud cuvântul putere”.
El îmi sugerează încleştarea oarbă, răfuiala, dorinţa de acaparare, exercitarea dominaţiei pline de cruzime.
În opinia mea, nu există puteri defensive, ci doar puteri abuzive. Acest lucru a fost sesizat de paznicii democraţiei americane, care au creat un sistem de control şi echilibrare numit chiar aşa, checks and balances.
S-a creat astfel posibilitatea ca oricare din puterile statului - legislativă, executivă şi judecătorească - să fie adusă la linia dreaptă de către celelalte două. Funcţionează acest lucru în România? Poate în vis. Dacă mai adăugăm şi rolul nefast jucat în ultima vreme de un alt actor, autointitulat, abuziv şi paranoic, „a patra putere în stat”, adică presa, avem un tablou de-a dreptul coşmaresc.
Am urmărit stupefiat întâlnirea dintre preşedintele Băsescu şi floarea magistraturii naţionale. Oricât de calm şi detaşat aş fi, nu-mi vine nici acum să cred că tot ce-am văzut era adevărat. În timp ce Traian Băsescu exercita (mai bine n-ar fi exercitat-o!) o atribuţie constituţională - medierea între partenerii sociali într-un moment de mare tensiune -, aceştia se postaseră de cealaltă parte a mesei, în picioare, pe lângă geamuri, într-o coregrafie atent gândită pentru a sublinia forţa brută, animalică, hotărâtă să spulbere orice adversar.
În locul preşedintelui, aş fi plecat imediat, având în vedere experienţele anterioare şi agresivitatea făţişă a armatei purtătoare de robe - o confrerie tulbure care a refuzat cu brutalitate reformarea. Pe ce ton să vorbeşti cu mahării unei echipe profund compromisă, gălăgioasă, intolerantă, pe mâinile căreia nu poţi da nici tingirile la spoit, darmite destinul unor oameni?
Blocaţi în sistemul obedienţei faţă de partid şi Securitate, magistraţii cu vechime luptă cu gh
