O sacoşă poate fi mai valoroasă, uneori, decât un colac de salvare sau o poliţă de asigurări.
Cred că una dintre cele mai frumoase scene ale romanului „Idiotul" de F.M. Dostoievski este chiar începutul: zorile unui noiembrie friguros se revarsă într-un compartiment de clasa a III-a a acceleratului Varşovia - Petersburg, descoperindu-i faţă în faţă pe prinţul Mîşkin şi pe Rogojin. Îngerul şi Demonul.
M-am întrebat, citind şi recitind scena, ce se afla în bocceluţa pe care Mîşkin o ţine în mâini. Multe personaje din jurul prinţului se amuză pe seama bocceluţei şi chiar îl iau peste picior. „Sunt gata să pariez că nu ascunde înăuntru nici fişicuri de napoleoni şi nici galbeni olandezi sau austrieci", râde un personaj al cărţii. Dar pe măsură ce romanul înaintează, bocceluţa dispare şi nu vom afla niciodată ce se ascundea acolo.
Dacă prinţul Mîşkin ar rătăci, în prezent, într-o piaţă sau pe o stradă din România, ar ţine în mâini, în locul legăturicii, o sacoşă de plastic. Şi ar vedea că mai toţi oamenii sunt legaţi de sacoşe colorate, banale, cochete, boţite, jegoase, branduite, sacoşe de-o zi. Sacoşe în care îşi cară cartofii, brânza, contractele de vânzare-cumpărare, cadourile, diplomele de Bacalaureat, RMN-ul după operaţie, jucăriile pentru copii, plăcuţa de înmatriculare a maşinii... Sacoşa e „frate cu românul", cum se spune. Cândva, sacoşa de cârpă i-a ţinut rândul la coadă la lapte. După ce creierii Ceauşeştilor au fost adunaţi în sacoşă, la Târgovişte, unii au făcut averi ţinându-şi banii în sacoşe de plastic, mai sigure decât Bancorex. Alţii au trecut graniţa cu porcoiul de dolari în sacoşă. Sacoşele sunt bune la făcut chetă, la vomat după discursurile politicienilor care împart sacoşe cu ulei şi făină, la spart seminţe în tren, la orice. A devenit şi un „instrument" de plată: se dau lefurile direct din sacoşă. Ea poate fi mai valoroasă, un
