Miguel Garcia, fostul jucător de la Salamanca, merge pe bicicletă, rîde şi îşi sărută fiica. Acum un an, inima i se oprea 21 de secunde. Defibrilatorul îl ţinea în viaţă
“Dacă-i o minune? Uitaţi-vă la mine! Sigur e o minune!” Barbatul care le vorbeşte are undeva pe la 30 de ani.
E-nalt, bine făcut, pe la un metru optzeci. Costum de fiţe, parfum cu rază lungă de acţiune. “E un aparat simplu, cu 10 baterii incluse. E cuminte. Cînd simte că victima intră-n fibrilaţii ventriculare, ţac!, se descarcă! E uşor de intreţinut. Ar trebui să se găsească peste tot în spaţiile publice, în şcoli, spitale, hoteluri, stadioane!”
Pare cel mai bun comis-voiajor din omenire. Gesticulează! Face un pas înapoi, trei înainte! Ia mîinile asistenţei şi le pune pe inima sa! Desface aparatul, îl coace la loc, închide ochii şi-l demontează iar, îl duce la spate şi, fără să-l vadă, îl îmbină la loc! E stăpîn pe sine! Arvuneşte vreo 10 bucăţi. Şi e fericit!
Cîţi ani a împlinit?
Apoi, se retrage în spatele cortinei şi se pune pe plîns. Are un an de zile şi tocmai a împlinit 32! Da, da! A împlinit 32, dar are un an. De la a doua naştere. Îl cheamă Miguel Angel Garcia. Fost jucător de fotbal. Vreo 160 de meciuri în Segunda şi Primera. Pe 24 octombrie 2010, la un Salamanca – Betis, se lega la şireturi. Trecuse vreo oră. S-a ridicat, a căzut chiar pe varul cercului de la centrul terenului. Marcos Marquez, coechipierul său, a început să plîngă. Ceilalţi şi-au pus mîinile la ochi. Cu excepţia a doi bărbaţi în costum. Unul era medicul Salamancăi, celălalt, al celor de la Betis. Cărau cu ei un aparat. Defibrilator îi zicea. 21 de secunde inima i-a intrat în pauză. Alergase pentru el mii de minute, nu putea lua un respiro? NUU! Nu putea! Electrozii aceia, şi bateriile acelea, şi softul acela şi oamenii aceia îl ţinuseră în viaţă!
Feher, Foe, Puerta, Jarque
