Nu se spoate spune ca nu era palpitant sa fii scriitor pe la o mie noua sute si ceva... In dilema: roman sau memorii?, Constantin Stere a pariat pe roman. Memoriile, zice el, in 50 de ani se perimeaza, persoanele si intimplarile evocate nu mai au relevanta ("daca n-ai fost macar prim-ministru"), pe cind romanul ramine. In cazul lui s-a intimplat exact invers: romanul, tipul de roman-fluviu practicat de Stere, s-a fanat inca din anii aparitiei, epicul romanesc intrind intr-o noua paradigma odata cu Ultima noapte de dragoste, intiia noapte de razboi si Patul lui Procust, cu Padurea spinzuratilor, cu Craii de Curtea veche, cu Concert din muzica de Bachsau cu Intimplari din irealitatea imediata. Si chiar cu Baltagul, Sadoveanu insusi trecind de la romantizarea unor trecute vieti (exemplare, altfel) de domni, doamne, printi si domnite la sondarea unor cazuri si a unor psihologii particularizante. Si poate ca Stere ar fi scris, totusi, memorii - pentru care era dotat - dar bunul-simt l-a indemnat sa nu-si supere contemporanii... nici post-mortem. Dl. Victor Durnea, artizanul recentei editii In preajma revolutiei, a avut fericita idee de a flanca romanul cu un Studiu introductiv de Eugen Simion si o Postfatade Mihai Cimpoi (Stere si lumea basarabeana), cu Interviuri, declaratii si conferinteale lui Constantin Stere, cu Note si comentarii(care rezuma fiecare volum si divulga, unde e cazul, identitatea personajului romanesc), cu un surclasant Indice alfabetic al personajelor (vreo 600!) si cu necesarele Repere critice. Toate la un loc insumeaza peste 500 de pagini. Un adevarat roman al romanului si un portret al fabulosului autor, mai consistente si mai tentante la lectura decit romanul insusi. Astea fiind spuse, viram spre Societatea Scriitorilor Romani, careia Victor Durnea, intr-un prim volum, ii cerceteaza inceputurile si primele decenii de existenta - pina la 1925 cind,