Marţi în "Fire" Doamnelor, domnilor, De vreţi să ştiţi ce înseamnă rămîn, nu întrebaţi munţii şi nici măcar codrul străbun. N-ar avea nici un sens pentru că, acum să fim oameni serioşi, de unde, doamne, să viseze munţii şi codrul că ăsta a fost răspunsul care mi-a pecetluit soarta într-o seară, pînă atunci liniştită, de marţi? Cel mai nimerit, în situaţia dată, ar fi să nu întrebaţi pe nimeni nimic. Da, "rămîn (cu voi)", le-am zis şi m-am urnit cu greu din starea copleşitoare de somn pe care fiecare om trecut de tinereţea lui zbanghie o resimte după 11 noaptea. Pe de altă parte, recunosc că din genul acesta de hotărîri decisive se nasc poveştile pe care ai să le spui nepoţilor, aşa că: cu un puls abia perceptibil de tataie în mine am luat-o din loc spre clubul "Fire". Mai întîi şi mai întîi, pe vremea mea, trebuie să vă spun, nu exista clubul ăsta. Dacă te furnica umărul de punker după un cinstit de pogo trebuia să aştepţi vreun concert cu Zob, Tectonic sau Timpuri Noi, vreo melodie cu Offspring prin discoteci sau, dacă nu mai aveai răbdare, pereţii camerei îţi erau întotdeauna nişte parteneri redutabili pentru exarsat sărituri ameţitoare şi vărsat doze consistente de of. Acum, se vede treaba, trebuie să aştepţi doar pînă marţi seara. Doamnelor, domnilor, de pe vremea mea încoace, în materie de pogo nu s-a schimbat nimic. Băieţii îşi iau avîntul la fel de mare, săriturile n-au început să depăşească cei 15 centimetri de la sol, umărul doare la fel de tare. Muzica doar s-a schimbat şi cu mine. Nu mai fac faţă, nu mai vreau să sar. Ce să vă mai spun: după două-trei sărituri barate cu greu, mi-am făcut loc cu coatele şi am fugit. Nepoţeii mei trebuie să cunoască adevărul: ziua cînd bunicul lor a devenit tataie s-a întîmplat cu mult înainte ca mama (tatăl) lor să se nască. Eram, pur şi simplu, într-un club şi nu mai voiam să sar.

Miercuri la televizor Odată