La 26 octombrie 2004, Vlad Mihail Tudor a fost gasit intre viata si moarte intr-o padure din Tulcea. S-a stins la 4 ani si 8 luni. Plecarea sa a salvat vietile altor copii pe care, de atunci, politia si voluntarii i-au gasit la timp. ⦠de dor nesfarsit, mangaiat doar de pozele pe care nu le pot privi sau de inregistrarile video pe care doar stiu ca le am pe undeva. Doi ani in care disperarea a lasat treptat loc unui soi de obisnuinta trista fara urma de impacare, de intelegere sau de raspuns.
Doi ani in care am simtit dureros fiecare moment de libertate a cugetului cand mintea mi-o lua razna prin locurile in care ne jucam sau ne plimbam, prin momentele in care-l mangaiam, ne imbratisam sau il certam. Cu precadere prin ultimele. Ele sunt cele mai chinuitoare, cele care nu se pot uita sau ierta.
Doi ani in care am vazut cum fratii mai mari sunt cei aspru mustrati de catre parinti, cu sau fara motiv, fara sa pot spune nimic⦠decat in gand: "Da, Doamne, sa nu va para rau!".
Doi ani in care l-am cautat pe cel mare, pe cel pierdut, in fiecare privire, in fiecare zambet, in fiecare gest al celui mic. In care pe cel ramas l-am strans in brate de doua ori mai mult, l-am sarutat de doua ori mai mult, cu lacrimi ascunse fata de oferta nedreapta: doi intr-unul. Si l-am dojenit de doua ori mai putin.
Doi ani in care gandul a cutreierat acea padure si cotloanele ei cautandu-l, imaginand disperarea lui, groaza, strigatul lui de ajutor: "Mama, mama!" fara raspuns, caci eu n-am fost langa el. Doi ani in care mi-a fost rusine de orice senzatie de frig, de sete sau de foame. Rusine, groaza si sfarseala impreunate in gandul obsesiv "nu ma poate ierta! n-are cum!".
Doi ani in care am trait tinandu-mi mintea cat mai ocupata pentru a nu fi doborata de amintiri si remuscari. Alungandu-le, dar rascolindu-le totodata la fiecare clipa de ragaz, de teama c
