Oricît ar fi astăzi de inactuală o discuţie - sau o amintire! - despre exilul românesc dinainte de 1990 (sau de luna decembrie 1989), cartea domnului Neagu Djuvara intitulată, cu modestie, Amintiri din pribegie (Ed. Albatros, 2002) nu poate rămîne fără o deosebită lectură - atît în „diasporă", cît şi în ţara sa de baştină, în care s-a „repatriat" (absurd şi injust termen!) autorul. De bună seamă, să sperăm că au apărut - sau vor apărea - mai ales de sub pana celor care mai sînt încă protagonişti-martori ai destinului întortocheat - dar bogat în trăite şi zbuciumate fapte (am putea spune excepţional) al autorului. în ceea ce ne priveşte, după 1980 (cf. p. 418 urm.), ni se încrucişau drumurile (în biblioteca Sorbonei, în cenacluri, în adunări politice sau culturale mai largi) cu cele ale domnului Djuvara. De aceea credem, astăzi, că îi putem aprecia amintirile dintr-o „pribegie" care ne-a fost, cel puţin în anii de după 1980, oarecum comună.

în noaptea dintre 23-24 august 1944, dl Neagu Djuvara se afla „pe undeva, în zbor, între Bucureşti şi Berlin", purtînd cu sine - curier diplomatic strict secret - acceptarea - vai, prea tîrzie! - a condiţiilor de armistiţiu propuse de U.R.S.S. „Dibăcii machiavelice", fără îndoială, dar şi inutile: Ruşii nu mai aveau nevoie de „armistiţiu" cu noi, pentru că, între timp, Aliaţii deschiseseră, în Normandia, al doilea front antinazist. în aceste circumstanţe ale hazardului, ajuns, nu fără peripeţii, la Stockholm, află că... „misiunea nu mai avea obiect". Şi rămîne la Stockholm, pe lîngă însărcinatul cu afaceri al Legaţiei, Gheorghe Duca (şi acesta şi-a scris memoriile!) ca „singur personal diplomatic" numit de Grigore Niculescu-Buzeşti. A rămas în acest post („comod, neînsemnat după 23 august 1944") timp de... patru ani - „uitat" de noul ministru de Externe Gheorghe Tătărescu, care - să fim drepţi! - „liberal colaboraţioni