Cadouri, urări şi examene

Am văzut la televizor că în Germania există un soi de Târg în care, după Crăciun, oamenii se duc să facă schimb de cadouri, mai precis să scape de cadourile neinspirate pe care le-au primit şi să-şi aleagă unele mai pe măsură. Uimitor era că cele mai ratate erau dăruite între perechi "cu vechime": parfumuri pe care doamna nu le suportă, pulovere sau cămăşi prea mici pentru domnul între timp bine împlinit la trup, cărţi care mai existau o dată sau chiar de două ori în bibliotecă... M-am gândit că ar fi frumos şi un Târg în care să se facă schimb de urări. Am primit o mulţime de urări pentru anul 2009 şi m-am străduit să le răspund tot cu o urare. Dacă mi-au scăpat totuşi unele, sper să fiu iertată. Toate erau sincere, căutând să treacă de convenţionalismul pe care îl întâmpină, fără să vrea, orice formulare de gen. Şi, oricum, nu stai să cauţi nod în papură unei urări: simţi pur şi simplu recunoştinţă că un gând bun s-a îndreptat spre tine, din oceanul elecronic sau din vechea cutie poştală şi-l trimiţi şi tu, din inimă.

M-a izbit însă o distincţie netă între tipurile de mesaj: unii îi doresc celuilalt lucrurile cele mai bune pe care şi le-ar dori şi pentru sine. Altă parte încearcă să se pună în pielea destinatarului şi-i urează lucruri pe care nu e obligatoriu să le preţuiască sau să le vrea expeditorul, dar presupune că celălalt şi le doreşte. (Mai sunt şi urările pedagogice, dar de ele nu vorbesc, că nu e cazul). Mi-ar fi greu să spun ce tip de urare prefer sau să fac o ierarhie între ele. E limpede că prima categorie îşi arată afecţiunea, preţuirea sau pur şi simplu politeţea, printr-un transfer generos al lucrurilor la care ţine cel mai mult. E vorba de firi generoase, care nu vor doar pentru sine tot felul de comori, ci s-ar bucura să le vadă la cei dragi. Seamănă cu oamenii care fac cadou lucrurile pe care şi