dialog cu Ştefania MIHALACHE În ce măsură şi cum anume noile ideologii/concepte ale postmodernismului sînt reflectate de literatura tînără? În primul rînd, trebuie să spun că ele, ideologiile, nu sînt chiar aşa de noi. Dacă ne uităm la un curriculum filologic, ele sînt, în ordine cronologică, ultimele care se învaţă. Facem paşoptism, romantism, modernism etc. şi, de obicei, în ultimul an, rămîne postmodernismul, cireaşa de pe tort. Dar tocmai faptul că el se predă, cu metodă, că există teorii clare, modalităţi de clasificare a scrierilor în acest curent - să-i spunem aşa - indică, de fapt, că s-a cam terminat cu postmodernismul. Nu spun că nu există trăsături de regăsit în operele care se scriu acum (biografism, cotidian, metaliteratură, moartea subiectului, asimetrii, amînări, amnezii etc.), nu spun că nu a existat o justificare estetică pentru postmodernism sau că nu-l iau în serios, am însă impresia că ceea ce se întîmplă acum în literatură ne scapă tuturor şi este firesc să ne scape. Se întîmplă postmodernism şi ceva în plus. Ceva ce poate fi observat, intuit, savurat, dar nu integrat şi numit într-un construct literar anume. Eu cred că integrarea şi numirea sînt într-o relaţie uşor defazată cu scrierea. Care crezi că sînt prejudecăţile cu care sînt percepuţi tinerii scriitori (sau, după caz, scriitoare)? O să răspund referindu-mă la posibile prejudecăţi ale non-specialiştilor şi ale specialiştilor (critica literară), reluînd şi nuanţa de feminin care are un rol important în contextul receptării cărţii mele, Est-falia. Din capul locului, nu cred că există ceva ce s-ar numi prejudecată, dar este o lipsă de încredere totuşi, din partea cititorilor nefilologi. Întregul teren e nesigur: e vorba de valoare neconfirmată, necanonizată. Acceptarea cere timp. Pe de altă parte, critica îşi face datoria, nu mi se pare a fi refractară cu debutanţii, şi cred că, şi da