Nu m-am dat niciodată în vânt după tatuaje sau piercing-uri. Când eram student în anul trei, însă, mă combinasem cu Mara, o jună care făcea Politehnica şi era cu totul specială pentru acele timpuri.

În anii ’90 nu prea găseai fete cu desene pe corp şi belciuge prinse în diverse locuri.

Ea avea pe braţul drept, respectiv buca stângă nişte bâzdâgănii despre care zicea că-s "tribale celtice", un cercel în nas şi mulţi în ambele urechi.

Insistenţe

Nici eu nu arătam foarte şters. Îmi lăsasem nişte plete care ajungeau până la jumătatea spatelui şi umblam în general îmbrăcat în negru şi încălţat cu bocanci. Din cauza părului avusesem şi ceva probleme. Când un domn profesor mai conservator, specialist, dacă îmi aduc bine aminte, în paleografie, m-a întrebat de ce mi-am tras "coama aia de măgar" eu i-am răspuns "Da’ dumneavostră de ce v-aţi lăsat chelie?!”. Am trecut cu greu examenul la el, după ce a intervenit decana facultăţii, care a garantat că regret obrăznicia şi nu o să mai fac.

Mara, cu care în pat mă înţelegeam bine, tot insista să-mi bag măcar un cercel într-o ureche, să ne asortăm cât de cât. Eu mă făceam că plouă şi schimbam discuţia de fiecare dată când insista pe tema asta. În mod normal îi răspundeam că nu vreau să umblu cu metale pe mine fiindcă îmi e frică să nu fiu trăznit.

Mara era relativ geloasă şi îmi sonda prietenii despre ce se întâmpla în serile când nu eram împreună. Am surprins-o de vreo două ori scorciovind prin buzunarele mele după "ceva compromiţător". Din fericire era o perioadă în care telefoanele mobile nu erau frecvente, aşa că nu mă putea controla pas cu pas. Din când în când mai îmi făceam şi eu de cap agăţând diverse doamne, de preferinţă mai bătrâne şi măritate, ca să nu iasă complicaţii de gen "pasiuni mistuitoare".

Rămăşiţe

Într-o seară de ma