Scrisori Nu stiu de ce am coborit din metrou la Piata Cringasi. Nu aveam nici o treaba la Cringasi; nu aveam, in general, nici o treaba; intr-o zi atit de incarcata de o caldura exotica, tropicala, nefireasca, ar fi fost mai cuminte sa fi ramas la hotel unde era liniste si racoare. Dar nu am stiut niciodata sa-mi folosesc timpul liber si sa-mi stapinesc inclinatiile de vagabont ratat. Fara sa ma gindesc am coborit la Cringasi, am urcat treptele catre Piata Cringasi si, lovit de caldura torida, naucitoare, mi-am gasit o masa la o terasa umbroasa, destul de dubioasa, nelipsita de farmecul tuturor teraselor bucurestene „destul de dubioase". Sorbeam dintr-o cola rece, privind cu placere la panorama zgomotoasa si multicolora a pietei, forfotind de cea mai diversa lume, de la „suti" - care au un timp anume, numai sa fii deprins cu tipologia, la precupete grase si pensionari gravi, grijulii cu banii lor putini; erau acolo si o multime de tipi interlopi, grasulii, unsurosi, valutisti impertinenti..., in sfirsit, toata fauna. Celelalte mese de pe terasa care se numea „Rapiduletul" erau libere, cu exceptia uneia, mai indepartate, unde un ins rasfoia niste ziare. Se vedea ca are timp, ca si mine, si eram multumit ca distanta ne separa, ca nu ne vom apuca sa intram in una din conversatiile anoste, latarete, pentru care bucurestenii manifesta un talent special, dialog „la prima vedere". Asteptam sa treaca timpul dilatat de caldura, bucuros ca sint singur, fara nici un intrus in starea mea de lene apatica. Dar nu am avut noroc. Tipul de la cealalta masa s-a ridicat, dintr-odata, hotarit sa vina la mine. „Sint Victor, nu ma cunosti sau o faci pe nebunul?" Si m-a imbratisat posesiv. Era Victor deci acel domn cu infatisare nepotrivita pentru un local de categoria „Rapiduletului". Victor, colegul meu de banca din scoala primara, liceu si facultate. Dormisem intr-un pat, impartisem foa