Caragiale a fost - nu o contesta nimeni, cel putin nu in mod deschis - un dramaturg foarte bun ("mare", conform cliseului), care insa nu a scris decat trei comedii si jumatate (Conu' Leonida... fiind o piesa de scurt-metraj) si o drama greu de reprezentat. Din acest motiv si din cauza faptului ca aproape orice director de scena cu pretentii sau orice actor cu veleitati regizorale "simte" ca trebuie sa monteze, la un moment dat, un spectacol Caragiale, ni s-au servit, sub palaria dramaturgului, cele mai ciudate "lecturi". Unele, curat prostii; altele, insa...
...chiar daca au avut, pe loc, aerul unor extravagante inutile, daca nu cumva al unor trasnai in toata regula, s-au dovedit, in timp, capabile nu doar sa reziste in amintirea privitorului (proba de foc, pentru orice act scenic), ci si sa deschida, macar partial, macar in intentie, perspective noi asupra autorului si a operei sale. Desigur, in acest punct opiniile comentatorilor pot lua directii divergente, caci nu toata lumea critica are aceleasi norme de judecata profesionala, aceleasi gusturi estetice si aceeasi sensibilitate omeneasca, drept care ceea ce lui X i se pare o capodopera mie mi se poate parea o tampenie fara margini - si invers. La urma urmei, cine e in masura sa decida ca Tocilescu are dreptate infatisandu-l pe Dandanache in chip de vampir (in Scrisoarea pierduta de la Nationalul bucurestean, acum circa sapte ani) si ca Anton Tauf nu are dreptate transformandu-l pe Spiridon intr-un soi de luptator de sumo, si maniac sexual pe deasupra (in Noaptea furtunoasa de la Teatrul Dramatic din Baia Mare, cam tot pe-atunci)? Si totusi... Si totusi delimitari se pot opera - si, cred eu, "operatia" e imperios necesara - intre viziune originala si facatura, intre postura inedita si im-postura. Criteriul de departajare, cum se spune in gimnastica, ramane, in ultima instanta, bunul-simt.
Cug
