Articolul meu din ultimul număr pe 2011 a stîrnit, spre bucuria mea, destule ecouri publice şi private. Cu excepţia celor din categoria „mie puteţi să-mi fluturaţi prin faţă şi-un tramvai, că tot la politică mă gîndesc“, multe dintre ele mărturisesc o preocupare foarte responsabilă pentru soarta universităţii. Reconfortant pentru mine a fost să constat că majoritatea consideră că nu există cale de întoarcere şi reforma trebuie continuată. Asta cred şi eu, iar întrebarea din finalul articolului voia să sugereze tocmai că e nevoie de soluţii pentru aplicarea coerentă a reformei şi pentru corectarea din mers a disfuncţiilor. Pe de altă parte, un amic medic, fin dialectician şi cu vocaţie de pedagog, îmi spunea deunăzi că, în lipsa unei viziuni pe termen lung, tot ce încercăm noi nu e decît cîrpeală care nu va rezolva nimic. Ar fi ca un tratament grosolan care vindecă punctual, dar nu dă un sens vieţii. Iar viziunea nu se poate articula în lipsa unei înţelegeri integratoare a rolului universităţii în general şi a fiecărui departament sau facultate în parte. În rol de avocat al diavolului, amicul mă întreba: „La urma urmei, ce s-ar întîmpla, cine ce ar pierde dacă n-aţi mai angaja conferenţiari şi profesori, dacă departamentul tău de matematică ar trage încetişor obloanele? Oricum pregătiţi profesori slabi de generală şi liceu. Formarea viitorilor cercetători o poate prelua SNSB sau o altă şcoală înaltă, cercetătorii valoroşi se pot integra în Institutul Academiei. Profesori de matematică pentru şcoala generală pot pregăti şi politehnicile, la o adică, pentru liceu s-o găsi vreo soluţie“. Exagera, desigur, dar, de fapt, întrebările sînt pertinente. Care e, aşadar, rolul unui departament de matematică? Şi, în general, care e rolul universităţii? Pusă astfel, întrebarea sugerează implicit un răspuns care conţine ideea de schimbare. Sugerează că rolul tradiţional, de