Andrei Pleşu (în acte: Gabriel Andrei Pleşu) s-a născut la 23 august 1948 la Bucureşti, ca fiu al chirurgului Andrei Pleşu şi al soţiei acestuia, Zoe Pleşu (înainte de căsătorie, Rădulescu).
După absolvirea Liceului "Spiru Haret" din Bucureşti, în 1966, a urmat cursurile Facultăţii de Arte Plastice (secţia istoria şi teoria artei) din acelaşi oraş, pe care a terminat-o în 1971. în 1980 a obţinut titlul de doctor în istoria artei. A fost bursier Humboldt la Universitatea din Bonn între 1975-1977 şi la Universitatea din Heidelberg, în perioada 1983-1984. A făcut parte, alături de Gabriel Liiceanu, din grupul restrâns de tineri de formarea intelectuală a cărora s-a ocupat Constantin Noica.
Sub influenţa acestuia, şi-a depăşit condiţia de specialist în istoria şi teoria artei (ilustrată de volumul său de debut, Călătorie în lumea formelor, 1974), începând să se pronunţe în probleme de filosofia culturii (Pitoresc şi melancolie, 1980), de etică (Minima moralia, 1988) etc.
Erudiţia, umorul, cunoaşterea perfectă a mai multor limbi, spectaculoasa sa libertate de gândire i-au determinat pe reprezentanţii autorităţilor comuniste să-l considere incontrolabil şi suspect. Acuzat că a participat la şedinţe de "meditaţie transcendentală", străine de ideologia comunistă, este exclus din PCR şi îşi pierde postul de lector la Facultatea de Arte Plastice, în 1982. După doi ani de şomaj, reuşeşte să se angajeze ca documentarist la Institutul de Istoria Artei din Bucureşti, dar în 1989 este detaşat forţat ca bibliotecar-muzeograf la Casa Memorială "George Enescu" din Tescani, judeţul Bacău (la peste 300 de kilometri distanţă de Bucureşti).
După 22 decembrie 1989, se întoarce triumfător în capitală, adus de valul revoluţiei. Este ministru al Culturii (1990-1991) şi ministru al Afacerilor Externe (1997-1999). Devine, de asemenea