„Sunt perfect, doamnă“, a hăhăit Traian Băsescu prin 2005 când, după primul an de mandat, era întrebat ce are să-şi reproşeze. Autoironia, spontaneitatea şi un oarecare cinism l-au salvat, între altele, de boala care ucide politicieni: contemplaţia intensă a sinelui. În politică, în general, în mod special într-o ţară ca România, traumatizată de cultul personalităţii, totul este pierdut când cineva atinge perfecţiunea. Pentru că exact acesta este momentul în care, în mod inexplicabil, nefericiţii atinşi de sublimitate o iau razna. Avem deja cazuri clinice extreme. Narcisist incurabil, Emil Constantinescu există astăzi având un singur ţel în viaţă: acela de a se admira, răstimp, cu morgă, în oglinda televizorului.
Elena Udrea s-a desăvârşit duminică, odată cu întronizarea ei la şefia PDL Bucureşti. Până şi adversarii săi admit că are ceva calităţi de om politic, discurs şi ambiţie, că nu-i lipsesc o anume inteligenţă şi abilitate. Ar fi profund nedrept ca întreaga ei carieră să fie redusă la Traian Băsescu sau la lumea intereselor obscure din afaceri, la personajele dubioase din jurul soţului său, Dorin Cocoş, la poşete Vuitton şi alte mofturi. Deci, câteva aprecieri în ziua alegerii sale în fruntea PDL şi-ar fi găsit, poate, locul. În schimb, elogiile exagerate închinate duminică i-au făcut mai mult rău decât bine.
Una peste alta, Elena Udrea nu poate deveni peste noapte un model autentic de succes, nici exemplu de competenţă. Cariera sa înseamnă un exces continuu: prea mult, prea repede, prea artificial.
Corul linguşitorilor de partid a cântat atât de fals şi de strident duminică, la alegerea sa în fruntea organizaţiei Bucureşti, încât minciuna s-a văzut şi mai limpede. S-a văzut cum o mie de oameni au participat în silă la mascarada unor alegeri cu candidat unic, fără charismă şi viziune, cum au asistat în silă la o competiţie absolut greţoasă de