Pacientul este în primul rând o fiinţă umană în toată complexitatea sa cu trăirile sale, valorile sale, emoţiile şi sentimentele sale, nu e un CNP dintr-o bază de date sau un număr dintr-o foaie de observaţie.
Pornind de la o definire de ansamblu asupra a ceea ce reprezintă conceptul de confidenţialitate şi anume un secret, o taină, care de regulă este dezvăluit unui număr foarte mic de persoane alese şi investite cu încredere că informaţia va rămâne în acel cerc închis, m-am întrebat de ce acesta trebuie să existe în medicină, cum poate fi gestionat şi care este importanţa sa. Studiile parcurse, articolele de specialitate oglindesc în mare parte răspunsurile la aceste întrebări, însă lucrurile scrise bine, documentate, exemplificate au o doză de teoritizare care nu neapărat conduc la un determinism practic aplicativ. Ceea ce a lămurit pe deplin a fost interacţiunea cu pacienţii şi chiar postura de pacient acel “must have” care poate determina o schimbare.
Pacientul este în primul rând o fiinţă umană în toată complexitatea sa cu trăirile sale, valorile sale, emoţiile şi sentimentele sale, nu e un CNP dintr-o bază de date sau un număr dintr-o foaie de observaţie. Ca atare, interacţiunea cu el se bazează pe comunicare, o comunicare de succesul căreia depinde în mare măsură demersul diagnostic şi terapeutic, întrucât oferă informaţii preţioase. Nu e uşor să-l faci pe cel din faţa ta să comunice, sănătatea fiind considerată o parte intimă a persoanei, de aceea, trebuie să-l convingi să te investească cu un anume grad al încrederii - încredere că spunându-ţi îl vei putea ajuta, încredere că ceea ce îţi comunică va fi important pentru tine, indiferent de modul mai academic sau mai stâlcit de comunicare, de prelungirea conversaţiei de la timpuri străvechi şi până la pigmentarea cu evenimente asociative (cum să vă explic, domnul doctor, o să râdeţi de mine, da