"Pe cine mai lăudaţi vinerea asta la rubrica din Evenimentul zilei?" - mă întreabă Armand Goşu (mucalit şi maliţios la modul pufos) acum vreo două săptămîni, în redacţia revistei 22. "Păi, Enervările lui Mirel Bănică şi Codruţ Constantinescu" - răspund instantaneu, după care-mi iau seama şi-l contrez: "Adicătălea, cum devine cu lăudatul ăsta? E ceva de rău!?! Ar trebui să mai şi radem, nu? Asta vreţi să ziceţi?".

După ce l-am forfecat amical cîteva secunde - cum că-mi pare rău, stimabile, că şi dumneata te înscrii în orizontul de aşteptare al prezentului, ostil exerciţiilor de admiraţie şi favorabil demolării de dragul zgomotului: cu cît mai mult scandal, demitizare, deconstrucţie, relativizare, cu atît mai plăcut eşti postmodernităţii - m-am ofilit brusc. M-am cuibărit amuţit în vizuina reflexivă şi am întors pe toate feţele chestiunea, taman bine pentru subiectul propus hic et nunc de Andrei Manolescu.

Da, recunosc, pe vremea formării mele, acum treizeci de ani, critica literară era infinit mai acasă în afirmaţie decît în negaţie. Partidul şi cenzura nu suportau cernerea din krinein, eliminarea, rezervele, acuzarea, catalogarea severă şi ierarhiile subiective, tăiate iute şi necruţător. Tot ce se învedera ca verdict negativ suna subversiv, "duşmănos", "necorespunzător" (în limbajul Securităţii), ba chiar aducea a leznaţiune. Numai campaniile antilovinesciene (şi, prin extensie, anti-"Europa liberă") ale protocroniştilor erau concoctate la vîrf şi favorizate la bază. Cînd a izbucnit scandalul cu plagiatul lui Eugen Barbu şi lumea literară ameninţa să-şi dea drumul la gură, automat au venit indicaţiile de temperare, îndemnurile la "critica constructivă", la deplasarea energiilor dinspre critică spre eseul neutru, comparatistica înaltă şi istoria literară. A încetat brusc moda culegerilor de cronici şi au început campaniile în favoarea "marilor sintez