România este campioană mondială la spadă. Performanţa este atât de importantă încât până şi ministrul Daniel Funeriu, şeful educaţiei, al tineretului şi al sportului, a ţinut să marcheze momentul. Printr-un comunicat în care, cu cinism, constată că fetele noastre au "învins nu doar reprezentantele unei naţiuni obişnuite să nu cedeze niciodată (Germania, echipa învinsă de România în finală - n.a.), dar şi faimoasa resemnare românească". Cu alte cuvinte, "bravo fetelor, ce surpriză mare ne-aţi făcut! Nici nu ne aşteptam". Iar ministrul are întrucâtva dreptate. Şi noi am fost surprinşi să vedem, în 2010, spre exemplu, cum românii din scrimă, din canotaj, gimnastică, tenis de masă, kaiac-canoe sau judo câştigă aur pentru ţara noastră, iar ministrul Funeriu le oferă sforăitoare mesaje de felicitare, cu o mână, şi le ia din bani cu ambele mâini.

"Faimoasa resemnare", despre care vorbeşte ministrul, nu este atât de faimoasă. Aaaa, că fotbaliştii din generaţia lui Mutu nu reuşesc să ne convingă că avem şi fotbal în România este adevărat. Naţionala chiar este o adunătură de resemnaţi, antrenată de un resemnat mai mare decât ei. Dar sportul românesc, care nu are nici o legătură cu fotbalul, nu este, nu a fost şi nu va fi niciodată un simbol pentru "resemnarea românească". Dimpotrivă. Aici putem să găsim caracterele puternice, oameni care sunt obligaţi, competiţie de competiţie, să-şi învingă nu numai adversarii, dar şi condiţia de sărac. Elisabeta Lipă, multiplă campioană olimpică, şefa canotajului românesc, plânge de peste 20 de ani după o pistă.

N-a primit-o nici până acum dar nu există an în care să nu contribuie la capitalul de imagine al şefului sportului cu câteva medalii de aur. Gimnastele, la fel. Cer de ani un medic la lot, plâng după antrenorii care, din prea mută sărăcie, pleacă cu sutele să antreneze printre străini, dar nu renunţă. Anul şi medaliile