„Doamne, eu nu caut să fiu consolat, cât să consolez;

Nu caut să fiu înţeles, cât să înţeleg,

Nu caut să fiu iubit, cât să iubesc,

Pentru că numai dăruindu-te primeşti,

Numai iertând poţi obţine iertarea

Şi numai murind poţi dobândi eternitatea”.

Doamne, tu ştii deja. Rugăciunea din motto e a unui sfânt, iar eu n-am vocaţie de sfânt. Şi nici de erou, ca să mă rog ca şi Le Hire, căpitanul Ioanei D’Arc: „Doamne, poartă-te cu mine cum m-aş purta eu cu Tine, dacă Tu ai fi în locul meu şi eu în locul Tău”.

Şi dacă Steinhardt are dreptate, şi în Rai e loc doar pentru eroi şi sfinţi, ştiu, Doamne, că n-o să ne întâlnim niciodată acolo.

Vezi, Doamne, nu ştiu cum să mă rog. Dar am citit o poveste despre un sălbatic care sărea de 3 ori peste o buturugă şi „rugăciunea”

i-a fost primită, pentru că îndeplinea singurele condiţii pe care ni le pui: iubirea şi sinceritatea.

Aşa că, te rog, ia acest colţ ca un salt peste buturugă. Pentru că nu ştiu cum altfel să te rog să vindeci Ţara asta.

Ne-am îmbolnăvit, Doamne, de bine. Şi ne pierdem în detalii insignifiante. Ne preocupăm să luăm masa la ore fixe, dar am uitat să ne bucurăm de mâncare. „Ne întindem”, dormim regulamentar 8 ore, ne relaxăm la Spa, dar nu mai ştim să ne odihnim. Alergăm, ne ocupăm timpul şi avem un milion de metode a-l „petrece”, dar am uitat cum să-l trăim.

Avem tot felul de mijloace de comunicare, dar habar n-avem să vorbim şi să ascultăm.

Suntem tot timpul în mulţime, aglomeraţie şi înghesuială, dar întotdeauna singuri.

Avem de toate, dar nimic nu ne e de folos.

Ajută-ne, Doamne, să ne reamintim că nu ne-ai trimis la un concurs de „trăit viteză”.

Ştiu, Doamne, că pământul ţării acesteia nu e plin de oseminte şi sânge ca să ne putem noi văicări liniştiţi, resemnaţi, „morţi”.

N-am vocaţie nici de sf