Paştele în 1989 era un eveniment pentru care trebuia să te zbaţi cu mult înainte de Săptămâna Mare. Acum, când piaţa este plină, nu mai trăieşti aceleaşi emoţii – azi am luat un pachet de unt, mâine un carton de ouă, un plic de vopsea de ouă de la sârbi.
Tot ce trebuia să ai pe masa de Paşte avea în spate o poveste. Eu stau lângă o piaţă bucureşteană şi aveam şansa să ajung în timp-record la coadă. Aveam şi o strategie în aprovizionare. Primul lucru pe care îl cumpăram de Paşte erau ouăle. "Se dădea" câte un carton (30 de ouă), dacă aveai noroc puteai să iei şi două, pe care apoi le cedai unui prieten sau cuiva din familie cu care te aveai mai bine.
Este impropriu spus "se dădea", pentru că totul se plătea, se cumpăra, nimic nu era gratis.
Zahărul şi uleiul erau pe raţie la Alimentara, unde pe tabelă se dădeau 0,5 kg zahăr şi 0,5 l de ulei pe lună de persoană. Şi toţi tezaurizam pentru Sărbători.
Cacao, marfă de import, dacă îţi trimitea vreun cunoscut de afară, erai cineva. Nucile se găseau mai uşor.
Piesa de rezistenţă a oricărei familii era... Mielul. Erai cineva în faţa familiei dacă aveai miel la masa de Paşte. Pe lângă Bucureşti, şi în general "la ţară", unii gospodari aveau oi şi aveai şansa să găseşti câte un miel de vânzare. Dar marea încercare era cum să-l aduci acasă, pentru că la intrarea în oraş erau filtre care te controlau în portbagaj. Mielul îţi era confiscat şi riscai să "faci rost" şi de un dosar penal dacă erai prins cu animalul mort în maşină.
Îmi doream aşa de mult să fiu vedetă în familie, să se spună despre mine "a avut miel de Paşte", că trebuia să fac ceva. Şi am plecat într-o comună spre Giurgiu, am găsit mielul (asta era cel mai uşor) şi, după ce mi l-a tăiat ţăranul, l-am îmbrăcat cu o salopetă de copil şi l-am culcat pe o parte pe bancheta din spate. La intrarea în Bucure
