Titus Ceia Tustrei avem probleme. Eu m-am trezit blocat la Otopeni. Maine, de fapt ieri, sau macar azi, trebuia sa ajung la Bari, in Italia. Nu va spun ce pierd daca nu ajung. Si nu ajung, asta e clar. Parca nu era de ajuns ca am eu probleme, am primit un SMS de la soru-mea ca a plecat si ea de revelion in Bulgaria si acum, la intoarcere, e pierduta pe undeva in munti. Nu poate ajunge acasa. Acasa, ca nemetii-s cat casa la Stara Zagora. Colac peste pupaza, varul Gheorghita a murit. A facut o criza naspa si a dat coltu` pana sa vina ambulanta in Poiana Curcii. Iar eu sunt la Otopeni si spumeg. Toata povestea asta ar putea incepe cu calcatul in picioare. O gloata dezlantuita, framantand gospodareste sub talpile incaltarilor zdravene, de iarna, tot ce-i misca in fata.
Ar fi un tablou ca-n filme. De fapt, cati dintre dumneavoastra ati vazut filmele? Neuitatele filme americane relatand "goana dupa aur" din vestul salbatic. Mii si mii de cai, carute, docare, sarete, hotararea apriga a vizitiilor sau calaretilor. La un semn, inainte! E drept, nu ningea, temperaturile erau de-a dreptul temperate, degivrarea nu fusese inventata din simplul motiv ca nu era cazul. Iar America nu era Bulgaria sau aeroportul Otopeni. La un moment - halucinant pentru ca imperceptibil - tavalugul pornea. Pista numarul unu: Sacramento. Pista numarul doi - Cacahuentes. Pista numarul trei - Salina Blanca. Ti se nimerea vreunul in fata, ala era. Treceai peste el fara sa clipesti, fara proces penal, fara contraventie chiar. Chiar si cand il pironeau copitele trapasilor de glie, pentru vecie.
Ce vremuri, domnule! Cata libertate! Si, mai ales, ce clima superba si ce tara a tuturor posibilitatilor. Aici, adica la Otopeni, cand sa te pornesti si tu dupa aur, poticnici! Degeaba ti-ai luat bilet. Nu pleaca nici o cosmelie zburatoare. Oricum, aia cu care ai tu treaba nu pleaca.