Există o psihologie de navetist - a celui care undeva trăieşte şi altundeva munceşte, care-şi păstrează rădăcinile şi refuză instictiv încadrarea într-un mediu pe care îl consideră ostil şi temporar. Cea mai mare problemă o au, din acest punct de vedere, ardelenii, pentru care trecerea munţilor reprezintă cel mai adesea o aventură extremă, pentru care nu se simt niciodată îndeajuns de pregătiţi.

Eşuaţi - chiar la vârf - printre „mitici” ei vor căuta întotdeauna să-şi construiască un microclimat familiar în care să se refugieze ori de câte ori se simt excedaţi de o realitate peste puterea lor de înţelegere.

Emil Boc este navetistul politic emblematic. După ce l-a lăsat Băsescu preşedinte de partid, s-a împărţit cum a putut între Clujul unde era primar şi Bucureştiul unde era partidul. Patru ani a fost mai mult în avion decât acasă sau în Modrogan şi a încercat să compenseze prin demersurile gospodăreşti angoasele de partid pe care i le provoca frecventarea muşuroiului dâmboviţean.

O dată cu formarea alianţei de guvernare, viaţa lui Emil Boc s-a modificat dramatic. De data asta, slujba de la Bucureşti este cu normă întreagă şi refugiul pe meleagurile natale mai este posibil în week-end. Dacă n-a făcut-o încă, va trebui să-şi găsească o casă în Bucureşti şi să-şi aducă aici şi căţelul, şi purcelul, şi ce mai are prin ograda sa de gospodar ardelean. Dar, prevăzător cum sunt mai toţi cei de dincolo de graniţa istorică a Regatului, a început prin a-şi clădi refugiul uman: modulul de lucru. Speriat de ideea de a lucra cu oameni pe care nu-i cunoaşte şi în care nu poate avea încredere (întotdeauna regăţenii ăştia mai iuţi de minte sunt dispuşi să te tragă pe sfoară într-un fel sau altul), a început prin a-şi mobila cabinetul cu secretari şi consilieri „made in Cluj”. Nu mai puţin de opt oameni de încredere se pregătesc să-şi facă bagajele pentru Bucureşti.