Îmi plac "vinilurile" deşi am smartphone. Asta poate să apară ca o anomalie pentru ca sistemul de tip pick-up nu mai e disponibil demult. Şi totuşi există artişti care se răsfaţă cu un astfel de suport pentru muzica lor şi suficient de mulţi ascultători nostalgici. În curând însă va apărea şi categoria de nostalgici cînd vine vorba de CD?

Într-o eră de comunicare virtuală intensă încă îmi place să cumpăr albume în formatele lor fizice şi mai puţin să descarc legal muzica în format mp3. În carcase de plastic, de carton, de metal sau de pânză, muzica parcă are altă consistenţă. Un alt farmec. În plus – şi aici e vorba poate doar de apartenenţa la tagma artiştilor – ştiu ce înseamnă să alegi o cea mai bună fotografie sau un cel mai bun design pentru un produs pe care îl semnezi, ştiu ce înseamnă să ţii un prim exemplar în mâini. Muzica nu se mai vinde ca pe vremuri dar, să fim serioşi, ce se mai vinde ca atunci? Oscilez oricum în a considera că adaptarea e cea mai potrivită strategie pentru fiecare supravieţuitor, iar muzica, iat-o, face asta cu succes şi în România. Ultimul disc pe care l-am cumpărat s-a îmbinat frumos cu lansarea respectivului material discografic. Un produs 100% românesc, cu spectacol frumos şi cu coadă la standul cu discuri. Vorbind cu câţiva dintre cei care cumpăraseră, ca şi mine, un album, mi-a plăcut să aud "Eram colecţionar de viniluri" sau "Trebuie să îl am în maşină" sau "Vreau să-l fac cadou unui prieten"... Tirajele sunt din ce în ce mai mici chiar şi pentru numele mari din zona de show-biz. Cele mai mari vânzări au fost raportate pentru acele materiale muzicale produse ca supliment cu reviste sau cotidiane. E şi aceasta o formă de promovare şi de culturalizare în definitiv. Ca şi campaniile ziar+carte. Nu ştiu când aţi cumpărat voi ultima dată un disc...dar mi-ar plăcea să-mi spuneţi de ce. :)