Dintre toate tarele pe care le are fiul meu (unele explicabile genetic, altele venite parcă din neant), cel mai mult mă deranjează apetenţa lui pentru minciuni.

Şi nu pentru acele produse culinare, binecunoscute; căci Victoraş, fiind un gurmand, unii ar putea înţelege acest lucru, ci pentru minciuna-minciună, elementul acela cu picioare scurte care stă cu regele la masă, care face parte din viaţa noastră, salvându-ne din situaţii-limită, sau, dimpotrivă, ne bagă în belele.

Degeaba ­ne-am ostenit, şi noi şi bunicii,, să-l învăţăm, de mic, că "nu e frumos să minţi!" Odată ce s-a convins că nu e niciun pericol să-i crească nasul dacă aruncă vreo minciună, progenitura noastră s-a transformat într-o veritabilă fabrică de neadevăruri.

Deocamdată, minciunile sunt nevinovate şi inofensive, înrudindu-se mai degrabă cu păcălelile de 1 aprilie. Ele ies repede la suprafaţă si nu provoacă efecte negative, ci un uşor amuzament interior din partea noastră; căutând jumătatea plină a paharului, noi ne distrăm pe seama imaginaţiei uluitor de bogate pe care o descoperim la odrasla noastră!

Însă, în dorinţa de a fi totuşi drastici şi intransigenţi, însoţim fiecare descoperire a unei minciuni cu pedepse usturătoare din binecunoscuta gamă: "3 zile fără calculator, se confiscă PSP-ul pe termen nelimitat, n-ai voie să te vezi cu Dani o săptămână, mâine nu mergem la mall etc".

Totuşi, fabrica de minciuni a lui Victoraş pare să funcţioneze asemenea unui perpetuum mobile, luând-o mereu şi mereu de la capăt, spre disperarea subsemnatei. Am citit, deunăzi, undeva, că cineva, într-o ţară civilizată, a pus pe picioare o firmă de fabricat alibiuri şi că afacerea-i merge foarte bine, omul devenind în scurt timp miliardar.

M-am liniştit: înseamnă că lui Victoraş, cu capacitatea lui de a inventa cele mai năstruşnice scuze, motive şi explicaţii, nu-i va merge ch