O altă globalizare Fenomenul globalizării are o faimă proastă în ţările mici. Acestea se simt ameninţate, pentru că înţeleg globalizarea ca pe o americanizare (şi nu ca proces de umanizare a comunităţii internaţionale). Se gîndeşte reducţionist: globalizare = impunerea prin forţă a unui model unic. Din fericire, realitatea e mai complexă de atît. Chiar în lumea monopolară care se desenează acum, generalizarea comunicaţiilor contribuie, mai mult ca oricînd în istorie, la afirmarea diferenţelor. În secolul al XIX-lea, naţionalismul se baza pe replierea xenofobă. Astăzi, sublinierea propriei identităţi reclamă deschiderea şi participarea. Comunici în măsura în care eşti cineva şi eşti cineva numai întrucît comunici. Acest adevăr simplu a fost de mult asimilat la Vatican: nu există pe glob un stat mai mic, dar nici vreun comunicator mai activ. Şi nu mă refer la cele circa 600.000 de documente emise anual de către Secretariatul de Stat al Sfîntului Scaun, ci la elaborarea unui discurs global, pe temeiul doctrinei sociale a Bisericii Catolice. După Conciliul Vatican II, papalitatea a mizat pe două instrumente: inculturarea Evangheliei şi holismul umanitar. Primul se referă la adaptarea mesajului creştin la contextul cultural local: e într-un fel o victorie a misionarismului iezuit, dat fiind că ucenicii lui Ignaţiu de Loyola au adoptat, primii, acest imperativ. Cel de-al doilea instrument se axează pe două principii: 1. încălcarea unuia dintre drepturile omului (cum ar fi restrîngerea libertăţilor religioase) periclitează toate drepturile omului. 2. drepturile creştinilor sînt egale cu drepturile omului, aşa încît: a. Biserica este îndreptăţită să supravegheze respectarea globală a acestora (inclusiv în ţările cu minorităţi creştine/catolice sau chiar în statele necreştine); b. Biserica are datoria de a armoniza toate religiile/civilizaţiile sub semnul unei civiliza