Pe 15 august, locuitorii din Oituz-Poiana Sărată se vor întruni, cu mic, cu mare şi mai ales cu mic, cu bere să sărbătorească ziua localităţii şi să cinstească (în sensul bahic al termenului) memoria strămoşilor căzuţi la datorie acum 94 de ani, în Primul Război Mondial, pe acele meleaguri şi cărora le datorăm existenţa statală. Estimp, osemintele strămoşilor cu pricina sunt lăsate să putrezească, pradă intemperiilor şi şobolanilor în osuarul comun de sub mausoleul din cimitirul militar al satului Poiana Sărată. Mausoleul are o gaură ca o fereastră în zid, protejată doar de un grilaj metalic, cu ochiuri prin care mi-am putut strecura mâna şi aparatul foto. Privind prin această gaură în zid, se pot vedea stivele de schelete umane – femururi şi tibii rânduite ca lemnele într-un palet şi, din loc în loc, cranii rostogolite pe pardoseală. Peste acestea şi printre acestea se găsesc lemne putrezite - rămăşiţele imensului coşciug care a adăpostit, odinioară, osemintele. Pe principiul „Să vopsim pe-afară gardul”, şirurile de cruci din faţa mausoleului sunt relativ îngrijite, iar numele soldaţilor respectivi încă se disting. În schimb, crucile din a doua jumătate a cimitirului sunt năpădite de buruieni şi nu-i poţi identifica pe cei în memoria cărora au fost ridicate. Cimitirul şi osuarul sunt comune, în sensul că acolo sunt şi rămăşiţele soldaţilor români ce au luptat în Armata Română şi ale soldaţilor aliaţi ruşi şi ale soldaţilor transilvăneni de etnie română ce au fost forţaţi să lupte în Armata Austro-Ungară împotriva fraţilor munteni, moldoveni şi chiar ardeleni refugiaţi şi osemintele soldaţilor unguri şi austrieci inamici. Este un amănunt pe care nu toţi localnicii îl ştiu şi se minunează când văd vizitatori din Ungaria cum vin şi aşază jerbe de flori sau aprind o lumânare (printre osemintele din osuarul comun am zărit chiar şi o cocardă cu tricolorul Ungariei). Acum,