Nu poate fi regulă mai satisfăcătoare pentru spirit decât regula celor trei unităţi, căci ea conferă densitate acţiunii dramatice, spune Valéry. Şi adaugă: "Dar un Shakespeare, printre alţii, o ignoră şi câştigă" (I, 1303). Ce poţi să zici, altceva decât că aşa e, aşa s-a întâmplat? Ce poţi, mai ales că tot Valéry îţi atrage atenţia: "Vârsta face să sfârşeşti prin a fi în stare să scrii plictisitor" (II, 805). El însuşi nu mai era foarte tânăr când formula platitudinea de mai sus.
*
* *
Aflu că "omul e absurd prin ceea ce caută şi mare prin ceea ce găseşte" (II, 316). Nu pot să nu cârtesc. Îl admir pe om pentru îndrăzneala căutărilor lui, fiindcă e gratuită. A găsi reprezintă un câştig; un chilipir. De aceea, îmi place că matematicienii - care, orice s-ar spune, sunt cei mai riguroşi căutători - admit ca validă o demonstraţie în urma căreia cercetătorul dovedeşte, cu toate probele necesare, că pe calea urmată de el nu se ajunge la nici un rezultat.
*
* *
"E proză scrierea al cărei scop se poate exprima prin altă scriere" (II, 555). Fraza cuprinde un cuvânt in-
adecvat, dar pe care Valéry nu-l foloseşte din nepricepere, ci subtil. Ce scop are literatura?, te întrebi. Răspunsul e simplu în concepţia unui reflexiv: scopul poeziei e ea însăşi. Aşa, rămâne ca numai proza să aibă scop în afara ei. Şi, efectiv, se pot da exemple distinse. Scopul lui Cervantes a fost să-şi bată joc de romanele cavalereşti. Dar scopul lui Don Quijote? E cu putinţă să-i reduci "scopul" la atât? Iar ceea ce prisoseşte cum poate fi exprimat în altă scriere? A spus-o Borges: copiind romanul de la început până la sfârşit.
Prin urmare, dacă acceptăm ideea lui Valéry, ea se referă la orice altă proză decât cea literară. Adevărata proză, ca şi poezia, e literatură şi atâta tot. Ea poate avea cât de mult sens, dar nu un scop.