Cu masochismul caracteristic neamului, aştept de mult căderea măştii lui Adrian Năstase. Şi n-am de ce să fiu nemulţumit. Nu trece săptămână fără ca premierul-minune să n-o facă de oaie ca să întrebuinţez limbajul tradiţional românesc. Încăpăţânarea, aroganţa, agresivitatea şi violenţa îmi par a fi dominante ale caracterului său, pe care doar împrejurările au împiedicat să le scoată mai devreme la iveală. Atotştiutor şi autoritar ca un vătaf în curtea cu orătănii, Adrian Năstase e o pacoste atât pentru partid, cât şi pentru ţară. În partid, el e un altoi cu totul nereuşit. Încercările de-a impune un limbaj mai flexibil într-un loc unde se vorbeşte cu „am onoarea să vă raportez" au partea lor de comic. Singurul rezultat a fost îndepărtarea lui Năstase de baza de susţinere politică. Pentru ţară, el întrupează certitudinea că suntem pe drumul cel bun spre prăpastie.

Nu cred aşa cum încerca să dovedească un reputat psihiatru că premierul a obosit şi că adoptarea, în ultima perioadă, a limbajului respingător-vulgar se explică prin neputinţa de-a rezolva problemele ţării. Ar însemna să acceptăm că dl. Năstase chiar a avut, fie şi o clipă, intenţia de-a salva ţara de mizerie morală, corupţie şi sărăcie. Or, mandatul său înseamnă, clar, salvarea structurilor anchilozate ale comunismului: Securitatea, activiştii de partid, asasinii din armată şi miliţie. Pentru asta, el nu se dă în lături de la nimic. Să nu uităm că una din primele abandonări ale limbajului „academic" a fost prilejuită de radicalizarea grupului majoritar din CNSAS (echipa Dinescu-Patapievici-Pleşu). Atunci am avut, şocaţi, o excelentă mostră de năstăsism filozofico-militant: pentru premier, cei care încercau să smulgă particule de adevăr privind abuzurile Securităţii nu făceau decât să „lingă dosare".

La fel de „elegant" a fost dl. Năstase de fiecare dată când boarea primejdioasă a înn