Întîia preocupare a lui Livius Ciocârlie, în Cartea cu fleacuri, este să-şi construiască, să-şi facă personajul: el însuşi. Savantul distrat din atîtea comedii intră aici în halatul şi în papucii scriitorului aiurit, depăşit de complexitatea tehnicităţilor gospodăreşti. Peste domiciliul bucureştean, ales în urmă cu opt ani, stăpîneşte şi veghează binecuvîntata T, „doamna T“, cum o răsfaţă intertextual soţul ei extrem de mulţumit cu un rol de figurant casnic. Cîteodată, el se precipită în direcţia contrară de a pune mîna, a căra sau a (horribile dictu!) repara ceva; însă cum rezultatul acestor admirabile eforturi nu este cel aşteptat, improvizatul gospodar se vede însoţit, cu grijă, pînă la uşa propriului birou şi izolat acolo, să facă ce-o vrea, în timp ce restul casei răsună de bocăniturile profesioniste ale meşterilor. Livius Ciocârlie, Cartea cu fleacuri, Editura Paralela 45, Piteşti, 2010, 256 p.

Dincolo de turnura comic-bulevardieră a rolului, adevărul e că Livius Ciocârlie, ca orice scriitor autentic, se simte cel mai bine în „mîzga“ şi în lîncezeala solitudinii. În afara camerei de lucru, pîndesc tot felul de pericole. Aparte de zgomotele greu clasificabile, se văd siluete contorsioniste de instalatori ocupîndu-i casa. Iar în spaţiul numit public, la un ghişeu caragialian de instituţie românească, la o ceremonie de high-life cultural, la o lansare de carte sau la premiile Uniunii Scriitorilor, variabilele îi par terifiante. Antieroul lui Livius Ciocârlie se apără de ele prin zăpăceală, prin comiterea preventivă de gafe neintenţionate (!), prin atenţie direcţionată în cu totul altă parte şi, cînd nu mai are nici un mijloc la îndemînă, prin surzenie. Neauzind decît intermitent, Ciocârlie îşi joacă totuşi perfect rolul social, amuzîndu-se şi amuzîndu-ne cu el: „Dacă te privesc cu atenţie cînd îmi vorbeşti, dacă dau din cap în semn că aprob, înseamn